versuri de Victoria Ana Tăuşan
U
Există un preţ al sângelui, plătindu-l
cu aurul, viaţa, ori argintul.
Dar preţul unui gând ce l-ai ucis,
cum să-l răscumperi?
Nu ţi-e destul adâncul de ocean,
ori cel mai mare,-al munţilor din vis,
să-mpaci năluca gândului nezis.
Există o pedeapsă şi mai mare -
treci, repetat, pe puntea cea îngustă
dintre nădăjduiri şi disperare.
Şi cade sufletul şi se loveşte,
iar sufletul, astfel ciobit, îşi pierde
lacrima sa, vindecătoarea apă.
Să ni-l mai vindece, doar Cerul e înstare
şi mâna Celui care ni-l sfinţeşte
şi de osânda veşnică ni-l scapă.
U
Ceea ce îi scapă unui poet printre degete,
niciodată nu va mai fi de găsit.
El nu este olarul, să ia lutul rămas
şi să-l frământe din nou.
La roata zilelor sale,
dintr-un pământ sufletesc
înmuiat cu lacrimi,
se înalţă spiritul pur.
Risipitorul pierde mereu şi pentru vecie.
Pierdutele nu vor mai prinde contur
şi multe se afundă în obscuritate.
Zadarnic mai caută rosturi
cei ce-şi fac drum printre cuvinte,
în urma celui ce mult a pierdut.
Fărâmele sunt numai fărâme
şi doar pulberea pe tălpile lor s-a lipit.
Ceea ce îi scapă unui poet printre degete
niciodată nu va mai fi de găsit.
U
Mă repet cu aceleaşi cuvinte.
Iau exemplu de la zidar:
el cu aceleaşi cărămizi şi acelaşi mortar
zideşte un palat, o casă la periferie,
ori o biserică, spre Veşnicie.
Iau exemplu de la albine,
arhitecte perfecte în construcţia lor -
cu aceeaşi ceară, cu aceeaşi miere
ating un absolut geometric uluitor.
Iau exemplu de la pasărea cântătoare,
care cântă cu aceleaşi sunete, tot alt fior.
Eu, cu aceleaşi cuvinte, aş vrea
să adâncesc în cele ce ştiu o fântână
şi-n apa cu lacrimi să fie stăpână,
căzută din mâinile Domnului,
o stea.
U
Dacă nu ai îndurarea să rămâi cu mine
acum,când cu puterile slabe încropesc
un acoperiş împotriva asprimilor iernii,
când sub toate cuvintele
rămân ca sub o caldă cenuşe de vatră,
ce mă voi face?
Că nu se poate clădi fără stâlpul susţinerii.
Toate zbura-vor în vânt. Toate se vor desface.
Ai înţelegere, Doamne, pentru condiţia mea.
Daca va fi să mă spulber
cu toate cuvintele mele deodată,
la suflarea Ta îmi doresc să se-ntâmple.
Ştiu că îmi cunoşti
rătăcirea şi nebunia din tâmple
şi iertarea cerută cu cea mai simplă vorbire.
Ştiu că în prisosinţă mi-ai dat
aceşti ani, să pot gândi în tăcere
că, fiind darul Tău, viaţa este totuşi frumoasă.
Ci eu, cu toate cuvintele mele,
aş vrea să mă primeşti
la porţile Tale cereşti
ca şi cum m-aş întoarce acasă.
U
Dacă mi-ai dat ajutor
să-mi înalţ sufletul meu
încât pisc să se facă,
lasă-i zăpezile veşnice,
să nu mi-l râvnească
nici copleşitoarele ierburi,
nici flămânzirea lumească.
Nu mă voi plânge că nu-mi cresc flori,
ori că nu am jocuri de fluturi.
Smerit va rămâne când, Doamne, spre zori,
pânzătura cu stele o scuturi.
Încearcă-mă, cum se încearcă piatra
împinsă şi rostogolită spre văi.
Ci, în cădere primeşte-mă
în căuşul pumnilor Tăi.
U
Ce este această măruntă strofă,
care mă ţine în ea ca într-o carceră,
dar căreia-i scap printre zăbrele?
De unde să iau alta, perfectă,
să mă închidă pe veci?
Strofa următoare îmi este mereu
o ipoteză de cuget. Până la urmă
nu mă aleg cu aproape nimic.
Doar că încerc, zi de zi, o evadare
spre dulcea, deplina Libertate.
In fapt, amăgire şi chin,
până ajung să merg clătinându-mă
şi mă reazim în seară de pereţii cu stele
ai măririi Tale şi ai slavei. Amin.
Daca ar fi poezie, eu sigur as simti-o, pentru ca eu am citit la radio 12 ani foarte multa poezie, am multe spectacole de poezie (pe versuri proprii, pe versurile lui Blaga, Bacovia, Iulia Hasdeu). Buba noastra cea mai mare este ca toti avem impresia ca suntem poeti deosebiti daca aducem vorba de Dumnezeu. Ca sa fie poezie, cu iz religios, nu este nevoie de atata explicatie, ci de foarte multa credinta si simplitate. Cuvantul, desi este cel mai puternic dintre toate cate sunt cunoscute de noi, nu este usor de folosit. Poezia este “continuarea cuvantului” pe care autorul l-a insufletit cu trairea sa, iar cititorul a fost atins si scos din cotidian.
Altfel, ne sufocam de prea multe cuvinte.
Comment de Lazu Lidia — octombrie 7, 2008 @ 7:42 am |
PLUGUŞORUL NOU
(variantă adaptată)
Aho, aho, dragi compatrioţi,
Noi vă iubim acum pe toţi;
Nu trageţi la porţi zăvorul,
Căci venim cu Pluguşorul
Şi trimitem în toată ţara
Pluguşor cald, ca şi Sahara,
Pluguşor scris şi zis,
Pe o pagină pe biz,
Să răsune peste văi
Şi buhai şi zurgălăi,
Hăi, hăi, hăi!
Pluguşorul acesta, aşadară,
Îl rostim, azi, bunăoară,
Şi de pe bizul nostru drag
Va sosi la toţi cu drag,
Azi, când Anul Nou ne vine
Să-nchinăm cupele pline,
pantru patria sărăcită
pentru Poezia chinuită,
pentr-acest mâine măreţ,
Pentru bizul cel isteţ,
Să cinstim câte-un pahar
Cu licoare de Cotnar,
ori cu zaibărul de Vlaşca,
Ca să strige toată gaşca,
Cu sulflete de văpăi,
Hăi, hăi, hăi!
Când spre mare, azi, coboară
Dunărea cea milenară
Vede prin judeţe-n cale,
Încercări industriale,
Că cele Mari s-au dus pe apă
A ajuns lumea la sapă
la sapă şi rogojină
dar cine poate acum s-o spună?!
Nu-I păşune, nu sunt văi,
Mânaţi măi, hăi, hăi!
Şi colindând a noastră ceată
Pe glia cea albă toată
Ne primesc mănoase-n cale
Înţelenitele tarlale,
Omul-frate, holda–rară
Căci am dat-o acum în bară,
Grâu cu boabe cât furnica,
Lanuri ce nu fac nimica
Şi porumbii cât urzica,
Irigaţii terminate de ţigani,
Pământuri furate de barosani;
Pier vaci, oi cu lâna de zăpadă
S-a pierdut mioara din baladă,
Au murit şi păsări în şiraguri
Stupii nu mai au nici faguri,
Mere dulci azi importăm
Guvernul să-l lăudăm,
Tot înainte măi flăcăi
Hăi, hăi, hăi!
Dar iată, ceata voiniceşte
Către casă o porneşte,
Iar l-a despărţire vrea să spună
La mulţi ani şi voie bună,
La mulţi ani cu sănătate,
Pentru baroni fără păcate
Şi pentru noi toţi, fete şi flăcăi
Hăi, hăi, şi tot înapoi!
Comment de georgepena — decembrie 30, 2008 @ 8:23 pm |