un articol de Ion Murgeanu
H.-R. Patapievici îl suportă din ce în ce mai greu pe Eminescu, acelaşi Eminescu pe care Mircea Eliade îl presupunea, în urma unui eventual cataclism mondial, salvatorul rasei noastre şi a civilizaţiei româneşti, cu un singur volum de poezii scăpat ca prin minune
Mihai Eminescu debuta ca poet la vârsta de 16 ani, 1866, cu câteva poezii publicate de Iosif Vulcan în revista Familia de la Oradea, prilej cu care primul sau mentor îi va schimba şi numele, din Eminovici în Eminescu. Astfel se naşte legenda celui mai mare poet român din toate timpurile. Au trecut de atunci 142 de ani, timp în care Eminescu a fost urmărit pas cu pas de admiratori, şi citit ca poet, şi nu numai, de generaţiile succesive, întrunind toate superlativele. Calea afirmării sale a fost aparent uşoară, odată cu publicarea, în 1870, a primelor poezii la Convorbiri literare, revista Societăţii Junimea de la Iaşi, al cărei mentor era criticul Titu Maiorescu, iar redactor Iacob Negruzzi, fiul cunoscutului scriitor, Costache Negruzzi. Eminescu a avut şansa de a intra cu dreptul pe teritoriul imbatabil al elitelor culturale române din a doua jumătate a veacul XIX, şi de a fi asimilat de acestea, lăsând amintirea geniului romantic total exprimat, cu aura unui destin tragic, inconfundabil şi irepetabil. Prima jumătate a veacului al XX-lea va marca apogeul recunoaşterii şi cunoaşterii multiple a geniului eminescian. Generaţia anilor 30 a veacului XX, căutând să reformuleze ideea naţionalismului românesc, în mişcare, va găsi în ideile lui Eminescu un ferment, iar în marea lui poezie un criteriu moral absolut. Mişcarea intelectuală din jurul revistei Criterion, anii 30, cu Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu şi Constantin Noica în frunte, va avea în Eminescu principalul reper. Lăsând în urmă tribulaţiile “politice” ale aşa zisei “generaţii fericite”, formate la Universitate sub vraja socraticului profesor de filosofie Nae Ionescu, iar în agora, influenţată de intransigenţa morală dar şi de acţiunea riscantă, a căpitanului Gărzii de Fier, Corneliu Zelea Codreanu, care cerea tinerimii sacrificiul suprem, în idealul unei patrii ce ar fi trebuit să strălucească “ca soarele sfânt de pe cer”, fericita generaţie va fi în curând victima motivată a “terorii istoriei” ,ce va arunca în neant România Mare, mutilându-i hotarele şi destinul, pentru următoarea jumătate de secol, şi până în prezent; fiind cea mai cumplită epocă din toată istoria României moderne. “Fericita generaţie”, în noile condiţiuni se va disipa, iar corifeii săi principali vor rămâne, după al doilea război mondial, departe de ţară, într-o rezistenţă culturală activă, dar şi într-o “fereală”, din ce în ce mai accentuată, faţă de propriul trecut, devenit nociv şi inadecvat, cu noile evoluţii politice ale planetei. Ideea naţională, care fundamentase principalele doctrine totalitare ale veacului, în recurs, de la Hitler la Mussollini, şi până la jertfitul căpitan al Gărzii de Fier româneşti, Corneliu Codreanu, va fi combătută acum, şi de comunism şi de democraţiile occidentale, ca fiind exagerată, sau chiar dezastruoasă prin aplicaţiile ei fasciste şi naziste. Genocidul evreiesc, pus în operă de Germania hitleristă, avea să creeze un precedent pentru societăţile post-totalitare, chiar atunci când la orizont apare un nou totalitarism, mai perfid încă, prin utopia doctrinei lui umanitariste şi egalitare, comunismul.
România lui Eminescu va fi una din victimele cele mai grav afectate de noul regim politic, infiltrat din Rusia leninist-stalinistă a Sovietelor, în toate ţările est-europene “ învinse” în cel de al doilea război mondial. Câteva decenii Eminescu va fi, în ţara limbii sale cenzurat, rupt în două şi-n nouă părţi, de pe textul lui tipărit, şi din manuscrisele de la Academia Română, refuzat ca exponent al României şi ca reper moral al românismului. Lectura lui Eminescu, în tot acest timp, chiar şi a poetului Eminescu, dar mai ales a jurnalistului şi filosofului, va fi întunecată de sincope şi intercalări, pentru a nu mai vorbi de noile interpretări ale criticii comandate politic a realismului socialist din aşa zisul “obsedant deceniu” al veacului trecut. Însă Eminescu va birui din nou, chiar dacă şi în noile condiţiuni ale unui “naţionalism comunist”confecţionat pe o reţetă artificială, şi pus în operă de ultimul lider şi dictator comunist N. Ceauşescu, printr-un fetişism aproape intolerabil. Şi cu toate acestea, alături de exagerări şi “lecturi false”, apare în epocă şi ideea unui “Eminescu-omul deplin al culturii române”, lansată cum ştim, în anii 70, de Constantin Noica, supravieţuitorul închisorilor comuniste din ţară, a grupului Criterion din anii 30, ce marcase profund interbelicul românesc de cea mai înaltă clasă şi gest cultural europeic sau şi european. În ultimul deceniu al dictaturii ceauşiste va fi dusă până la capăt tipărirea integrală a Operei lui Mihai Eminescu în ediţia ei academică, fiind pe cale şi tipărirea manuscriselor poetului de la Academia Română, dorinţa arzătoare a lui C. Noica, împlinită după căderea comunismului de acad. Eugen Simion pe timpul mandatului său de preşedinte al Academiei.
“Destinul a făcut ca editorul principal al operei lui Cioran să fie moştenitorul criptocapitalist al Editurii Politice din “epoca de aur” , filosoful Gabriel Liiceanu, produs al Şcolii de la Păltiniş.” Intrăm, astfel, cu această afirmaţie tranşantă, a criticului Theodor Codreanu (Bucovina literară, nr. 11-12 (201-202), noiembrie-decembrie, 2007, Suceava) în linie dreaptă cu noile realităţi ale interceptării operei eminesciene în post/comunism, şi cu ultima lectură, dacă putem zice aşa, a celui mai mare şi mai important clasic al literaturii noastre. Căderea comunismului nu-i va fi favorabilă însă geniului absolut al poporului român. Dimpotrivă. Eminescu, chiar dacă va continua să fie tipărit în tiraje de masă, de data aceasta, cu întreaga operă, necenzurată, interesul real pentru lectura operei lui Eminescu va fi simţitor scăzut; cărţile sale devin necesare mai ales în raft şi mai puţin sau deloc la masa de lectură. Şcoala îl va dezavua subtil pe poetul dificil de citit, interpretat şi înţeles de noii şcolari libertini şi anarhici, unele manuale alternative propunând un Eminescu la limita confuziei şi-al unor analize jenante. În marea trăncăneală ce va aţâţa gâlceava mai mult decât spiritele, după aşa zisa revoluţie din decembrie 1989, locul lui Eminescu nu mai are cum fi unul principal şi de frunte. Vom avea un nou fetiş eminescian alcătuit din citate şi din grandilocvenţă electorală, ceea ce Eminescu a urât cel mai tare la politicianismul din vremea sa. În configurarea unor elite, aşa zise “postmoderne”, din post/totalitarismul comunist şi ceauşist românesc, vom urma calea arătată de criticul mai sus citat, Th Codreanu, din Bucovina literară, eseul intitulat “Culpa Generaţiei fericite (I)”. Foştii discipoli ai filosofului Constantin Noica, din Şcoala de la Păltiniş, în curând se vor emancipa de fostul maestru, radicalizându-şi opţiunile în alt sens; Th. Codreanu face o paralelă interesantă între Criterion-ul anilor 30, cu Eliade, Cioran, Mircea Vulcănescu şi C.Noica la timonă, şi Grupul pentru Dialog Social apărut imediat după revoluţie ca mişcare intelectuală a societăţii civice, în frunte cu Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, iar pe post de Cioran, fiind “inventat” un tânăr insurgent şi dizident post-festum, Horia-Roman Patapievici, “mim al filosofului cinic, în Politice, necruţător peste poate cu poporul român, minus dragostea cioraniană pentru Eminescu ( “ pe care şi un Budha ar fi fost gelos”, n.ns) .şi pentru România. Grupul putea spune acum literal: vrem altă Românie, alt neam! Iar de aici încep marile încurcături, căci gruparea nu era opera “hindusului” Nae Ionescu sau a “grecului” Nicolae Iorga, cum descoperea aiuritor Petre Pandrea, ci a kominternistului Silviu Brucan, stipendiată fiind nu de grecul N. Malaxa, ci de miliardarul ungaro-evreu George Soros. Ce-ar putea spune asta? Că vechea dispută între greci şi evrei în spaţiul românesc fusese tranşată în favoarea celor din urmă, la modul absolut, ca moştenire a vechiului Komintern. Ce contrast plin de ingratitudine! Să-i moşteneşti pe criterionişti sub umbrela lui Brucan şi Soros!”
Sau şi mai mult încă: să schimbi comunismul cu globalismul, care la o privire mai aplicată ar putea fi un fel de “aceeaşi Mărie cu altă pălărie”…Deşi, lucrurile nu stau tocmai aşa: ideologiile se despart dar contrariile se atrag prin aceeaşi duşmănie faţă de creştinism şi dispreţ pentru valorile tradiţionale sau omologate într-un clasicism naţional. Th. Codreanu analizează punctual noua situaţie, dând şi exemple aproape halucinante, pe lângă cele deja ştiute, cu apariţia unui număr anti-Eminescu, al revistei Dilema, ctitorită de Andrei Pleşu: “La aniversarea a 140-a a revistei Convorbiri literare şi a centenarului naşterii lui Eliade, în podul Casei Pogor, în mai 2007, profesorul universitar Nicolae Creţu mărturisea că unul dintre colegii săi de la Universitatea “Al. I. Cuza” a declarat public că îi este ruşine şi scârbă să se ştie de aceeaşi etnie cu Mircea Eliade! Iată până unde s-a ajuns cu logica maniheistă precreştină concentrată în principiul lui Adolf.”
H.-R. Patapievici îl suportă şi el din ce în ce mai greu pe Eminescu, acelaşi Eminescu pe care Mircea Eliade îl presupunea, în urma unui eventual cataclism mondial, salvatorul rasei noastre şi a civilizaţiei româneşti, cu un singur volum de poezii scăpat ca prin minune…Am amintit mai sus că Cioran îl punea pe Eminescu vis-à-vis de “un Budha” ce ar fi fost gelos pe mintea geniului român. Noul “Cioran”, Patapievici, “va dezlănţui un perfid atac” împotriva Poetului Naţional. Într-un articol publicat în anul 2002, în revista Flacăra, H.-R. Patapievici îşi dezvoltă întreaga sa teorie anti-Eminescu, mizând pe inteligenţa sa speculativă şi pe galeria noilor aplaudaci, care oricând vor fi prezenţi la demolări ca şi la “înmormântări”. Vom reda in extenso articolul D-lui Patapievici, din care, oricât de abil ar fi autorul, idiosincraziile faţă de Eminescu şi implicit faţă de români, nu pot fi eludate:
|
„Cred ca la acest început de an Caragiale (1852-2002), încă înainte de a cădea iar în euforia actualitatii ‘lumii lui Caragiale’, ar fi momentul sa facem bilanţul anului Eminescu (1850-2000). Daca e sigur ca actualitatea lui Caragiale ca valoare naţionala va fi confirmata la o suta cincizeci de ani de la naştere (rezultat previzibil al profetismului zeflemelei, într-o tara a tuturor batjocurilor), ce s-a văzut în ‘anul Eminescu’ e ca Eminescu a devenit
Din păcate aceasta s-ar vrea noua grilă prin care ar trebui citit Eminescu în postmodernist şi-n „Noua Eră”. Aceste provocări nu fac decât să dezbine din nou pătura intelectuală din România după formatul deja „consacrat” din comunism; se reia sub alte forme, evident mai „perfide” bătălia dintre sincronişti şi protocronişti, dar peticile mercenariatului de data asta se văd şi pe întuneric mai ales pe salopetele „sincroniştilor”. Vechea limbă de lemn se transferă unei alte limbi de lemn, ce e drept mai sofisticate, dar fără rezon şi aceasta, căci dispreţuită de mare parte din publicul cititor de Eminescu şi-n general de clasicii noştri numai la atingerea de sintagma „corectitudinii politice”. Prin care şi vechea cenzură comunistă e înlocuită cu noul „filtru” postmodern şi prefabricat în laboratoarele New Age ale globalizării. Eminescu, blamat mai ales ca gazetar în „noua eră” ( pe care dilematicii postmoderni îl găsesc de altfel nul şi neavenit!?!) , este aliniat, în felul acesta nu cel puţin criterioniştilor treziţi, ci ante-criterioniştilor aderenţi o clipă la mişcarea legionară a lui Corneliu Codreanu. Ei au şi stabilit: „Eminescu proto-legionar şi antisemit”. Pentru noi Eminescu forever (cu anglismul de rigoare, spre a fi astfel şi noi în pas cu vremea şi cu vremurile) rămâne cel autodefinit din Fragmentarium şi din întreaga sa operă nepereche şi deci nemuritoare. Cel care-l combate mai sus pe Eminescu o face evident în limba adusă la acest nivel de Eminescu. Oricâtă alergie vor face „noii elitişti” la „etichetele” aplicate lui Eminescu de exegeţi care, înaintea lui Cioran, au făcut pe Opera lui Eminescu, strălucite „exerciţii de admiraţie”. Eminescu: „S-a dezvoltat o literatură în limba ţării, care trăia în gura şi în spiritul poporului. Aiurea limba claselor culte era atât de deosebită de cea grăită de popor, încât literatura familiară clasei de sus era cu totul inaccesibilă claselor de jos. Urmarea naturală a fost lipsa de circulaţie a caracterului şi ştiinţei în toate clasele corpului social, care nu sunt deosebite la cel cult şi la cel ignorant decât prin grad, nu prin fel, precum şi lipsa circulaţiei şi schimbului de impresii prin o limbă şi o literatură, comună tuturor, singura care face din populaţie o naţiune.” Transpar de aici programul lui Eminescu care prin opera sa a dat întregului popor o limbă nouă mai armonioasă şi perenă. Ce deranjează pe unii la Eminescu: faptul de-a fi „poetul naţional” , sau evidenţa, stabilită tot de G. Călinescu, inventatorul pentru Eminescu a sintagmei „Poetul naţional”: că „Eminescu fiind atât de român el devine prin opera sa universal”?
|
|
|
“Eminescu [este] exasperant de învechit. […] Eminescu joacă rolul cadavrului din debara”, spune H.-R. Patapievici; prin urmare, cultura română trebuie să scape, să se debaraseze de Eminescu. Oare la fel spun englezii despre Shakespeare, făuritorul limbii engleze moderne, aşa cum Eminescu este creatorul limbii române moderne? La fel spun italienii despre Dante? La fel spun germanii despre Goethe? La fel spun ungurii despre Madach? La fel spun grecii despre anticii Homer, Eschil, Sofocle, Euripide? H.-R. Patapievici este, fără îndoială, un om inteligent, dar…
“Dreptul la liberă exprimare şi inteligenţa nu scuză impertinenţa.”
Prof. univ. Gh. Budoi
Comentariu prin Gh. Budoi — ianuarie 20, 2008 @ 4:11 pm |
Mea culpa
Îi datorez scuze Domnului H.-R. Patapievici pentru că, citind textul său pe un fond de oboseală, n-am fost atent la nuanţe şi la ironia fină la adresa epigonilor vremurilor noastre şi a celor ce “doresc să-şi facă un nume bine văzut în afară” chiar cu sacrificarea valorilor noastre eterne; am reacţionat aspru crezând că H.-R.P. îl discreditează pe Eminescu, poetul pe care-l divinizez.
Recitind textul cu atenţia cuvenită sunt bucuros să constat că pot să-l stimez în continuare pe H.-R.P. ca şi până acum.
Sper ca recunoaşterea erorii mele să fie un prilej de reflecţie şi pentru alţii care au picat în aceeaşi greşeală.
Prof. univ. Gh. Budoi
PS: “A recunoaşte că ai greşit e o dovadă de forţă, nu de slăbiciune.”
Comentariu prin Gh. Budoi — ianuarie 21, 2008 @ 11:24 pm |
MIHAI EMINESCU si NATIONALISMUL ROMANESC
Eminescul politic. Invierea Neamului intru Mihai Eminescu
http://www.scribd.com/doc/982911/EMINESCUL-POLITIC-Invierea-neamului-intru-Mihai-Eminescu
Spre Eminescu. Raspuns romanesc la amenintarile prezentului si la provocarile viitorului
http://www.scribd.com/doc/886522/Spre-Eminescu-Raspuns-romanesc-la-avertizarile-prezentului-si-la-provocarile-viitorului
Maresalul Ion Antonescu si Corneliu Zelea Codreanu
http://www.scribd.com/doc/886690/ION-ANTONESCU-SI-CORNELIU-ZELEA-CODREANU-continutul-
Comandantii legionari Mota si Marin. Testamentele lor politice
http://www.scribd.com/doc/886527/Ion-Mota-si-Vasile-Marin-Testamentele-Politice
Nicolae Iorga – Testamentul politic
http://www.scribd.com/doc/886667/NICOLAE-IORGA-TESTAMENTUL-POLITIC-continutul
Secretul sabiei de foc. Sau Cum e cu putinta Fenomenul Legionar
http://www.scribd.com/doc/886529/Secretul-Sabiei-de-Foc-sau-Cum-e-cu-putinta-Fenomenul-Legionar
Autoaparare psihica. Cum sa devii imun la manipulare
http://www.scribd.com/doc/886520/Autoaparare-Psihica-Cum-sa-devii-imun-la-manipulare
Comentariu prin Silvia — ianuarie 26, 2008 @ 1:14 pm |