EROU SĂ FII
erou să fii
din tine însuţi scoborîtor
căutând înalte aventuri spirituale
lumea înveştmântând-o în curăţenia inimii tale
copilăria sufletului tău
în ambră şi parfum de mosc scăldând-o
zămislind nemurirea Trapezuntului
dăruindu-ţi sinele
întru laurii gloriei
desprinşi din rugina păcii înrobitoare
erou să fii
ÎNDEMN
Fii una cu tot ce e viu
cu ţărâna străbunilor mei
grâu fii, munte fii şi câmpie să fii
vatră de casă, mare de scântei
şi iubire pune în fluturi şi-n stele
în cuget pune nădejde de fiu
aceasta-i eternitatea şi zariştea neamului
fii una cu tot ce e viu
INVOCAŢIE
Ţie-ţi grăiesc stăpână a vieţii şi-a morţii
sublimă Poesis plutitoarea pe raze
ţie-ţi grăiesc şi mi-e graiul fagure plin
sacră povară de purpuri, icoană
divină a perpetuei naşteri! Ştiu:
numai din mila ta înverzeşte câmpia
şi arborii numai din mila ta dau rod
tu aduci ploaia din cer şi seminţele
cu îmbelşugare le-arunci în pământ
ca ziua de mâine să-mi fie o trudă mai mare
ştiu: numai pentru ochii tăi bolţile se aprind
şi glasul Poetului revarsă căldura cuvintelor
numai fiindcă ţie jertfele-ţi plac
numai fiindcă tu pierdere aduci şi uitare
ştiu: tu eşti iluzia, vedenia, arătarea
care turbură nopţile şi împarte visarea
tu eşti cântecul Privighetorii în dimineaţa de mai
întâiul în care-au înflorit crăiţele şi crinii
tu eşti forma perfectă – Părintele Zeilor
cea care lumină din lumină reverşi
şi din inima ta ne există şi nouă-adorarea
bucuria vieţii prin tine se numeşte
când te araţi muritorilor celor de rând
în chip de femeie – cu trupul de fildeş
fragedă precum floarea de cireş aiurită
foc veşnic viu, lyră dureros cântătoare
ţie-ţi grăiesc stăpână a Zeilor, sublimă Poesis
şi din mila ta numai un strop de iubire invoc
iubirea celui care cântă bucuria vieţii
prin tine trăind fericit, iubirea
celui care suferinţa o caută plăcere făcându-ţi
jocul acesta, iubirea celui care zadarnic încearcă
a spune de tine ceea ce nimeni a spune nu poate
iubirea celui care prin tine-a ajuns
mai presus de viaţă şi moarte – în sufletul tău
aflându-şi pacea şi visul, mormântul
ţie-ţi grăiesc şi mi-e graiul fagure plin
şi rogu-mă ţie: împarte celui ce nu mai aşteaptă nimic
din mila ta un strop de Iubire, sublimă Poesis
PĂMÂNTUL DINTRE FLUTURI
A înflorit văzduhul înspre munte
preabucurat de fluturi moi şi umezi
în care dorm seminţele iubirii
a înflorit pământul dintre fluturi
şi-i firea imn desghiocat din taina
albastrei lamuri – ramurea de grai
retrasă-n trunchiul runelor străbune
şi-i ramure de grai albastra rouă
a înflorit văzduhul spre danaster
fântâni de astre sufletul aprinde
un svon din aura cerească
a înflorit seminţa spre danaster
fiori preadulci isvoarele colindă
din ram în ram, din viţă-n viţă
pământul dintre fluturi, rună sacră
a revărsat lumina dinspre munte
ARMINDENI
Armindeni. Acorduri diafane
de sunete şi floare. Înalt, un gând
se-ncearcă pe cumpeni de candoare.
Pe cumpeni de culoare. Sub bolţi
de fluturi şi parfum. Prin moi
păienjenişuri de lacrăme şi fum.
Armindeni. Cochilia sublimă
în care mă retrag. În care, uriaşe,
fântânile se sparg.
C-un pocnet de ghindă şi de fag.
Svon, în ochiul care mă cere,
de răstignire şi de înviere.
E VREMEA
FRUCTELOR SOLARE
E vremea fructelor solare
printre cuvinte mă petrec supus
ca printr-o dulce taină
sau printr-un lan cu maci
Pe umeri, lin, căderea o îngădui
cai de ninsori
dorm în adâncuri
precum ceasornicul de ape
pre blândele întinderi
SPOVEDANIA
OMULUI DE ZĂPADĂ
Trăiesc în mine însumi
pătruns de har divin
în pleoape port mari focuri
pe buze – nard şi crin
streină-mi este lumea
plăcerile-omeneşti
în palme-mi cresc pocale
de sânge, nefireşti
şi zei şi maci sălbateci
mi se adună-n piept
de viaţă să mă doară
de moarte să aştept
PRIN TEMPLUL TĂCERII
Mă dor fructele până la sânge
isvoarele alunecă-n trupul meu
iarba în sâmburi mă strânge
- prin templul tăcerii ne petrecem
şi-al pleoapelor
o linişte grea îşi cerne aripa
şi lacrăma apelor
ÎNTRE OGLINZI ŞI OAMENI
În delir sunt rozele şi crinii
întorşi spre-arhaice altare
paseri ascund galopul pământului
în aripa lor de plecare
Firea toată şi largele
zămislesc aduceri aminte
dinspre vremi patriarhale
rădăcinile urcă-n morminte
O lebădă sparge aerul
între oglinzi şi oameni
nici o boabă de grâu în zefir
să nu sameni…
ASTRUL MELANCOLIEI
tăcere grai dulce
declinată-n tipare
de armonie şi vis
de zodii bizare
statuie de fum
nectar selenar
astru al melancoliei
zeu, nenufar
purpură, rouă
orgie, frustrare
tăcere grai dulce
pustietoare
DĂRUIRE
Întinde o mână: nu simţi
adierea iubirii în care te-mprejmui?
Iată! e seară
şi pământul a început să duhnească
a alcool; ameţit e văzduhul
şi plămânii nu-l mai respiră; sunt
plini de aerul ochilor tăi
înfloriţi în dulce uimire, sunt plini
de glasul tău care nu cuvântu-l numeşte ci cântecul
Sacrifică o lacrămă pe altarul
acestui fluture somnambul! Nu simţi
dulceaţa aripii lui cum se pătrunde
în sânge-ţi? Calcă uşor – aşa cum ar călca
Dumnezeu printre făptuirile sale. Împarte seminţe
şi lujeri moi de santal; deschide drumuri
şi născoceşte răscruci; pune
bariere albastre la fiecare pas, apoi
Adoarme-L şi pre El în inima ta
Întinde o mână:
o lacrămă uriaşă picură
în văzduhul îmbătat de alcool…
NINSORI DE CENUŞĂ
Iată, azi ninge Decembre,
azi ninge ochiul născut din cenuşă.
E-o sfântă mirare în arbori,
un zvon aiurit – de tăcere;
oraşul e gri, peste sat
cărăbuşi violeţi îşi scuipă otrava;
hieroglife sacre
- zăpezile – umede sfere
Bem cupe cu nectar auriu,
născându-ne iar – din cenuşă.
Sub pleoape
golul imens – amurg zăpăcit;
ne iubim precum două fantome,
ne iubim
fără ochi, îngemănaţi şi singuri,
trup în trup, -
peste noi zăpada cade liniştit
Frumos le mai ninge Decembre, iubito!
Ninsori de cenuşă
ne-acoperă blând, din adânc
până-n moarte;
satul e gri, peste oraş
cărăbuşi violeţi se ucid din iubire,
sfios biciuindu-ne cu albe corniţe.
Tăcere – umedă foarte
UNIVERS
Pământul,
cerul,
mieii
şi mugurii -
drumul pe care
petrecându-te
lauzi
sâmburii
NOPŢI PRISMATICE
Nopţi prismatice
gravuri acoperite cu muşchi tânăr
murmurele pioasei fântâni
în care lumina îşi joacă năstureii de rouă
şi piatra uşor deschisă în mugurele întunerecului
strigătul ninsorii
ca o desfăşurare a sângelui
pe pleoapele adormite ale zeului Pan
singurătatea
pustie în care adâncimile visului
oficiază ritualuri păgâne, şi sufletul
ca o cadenţă a paşilor tăi
pe nisipul verde
ETERNITATE
Trestii somnoroase
liniştea îngână
lacrămi de cenuşă
susură-n fântână
şi-n adâncuri sapă
rumegând în gol
timpul grea stihie
îmbătat de-alcool
cristaline sfere
- unduiri divine -
trestii îngânate
în roi de lumine
SFÂRŞIT DE AUGUST
Sfârşit de august
multiplicat în oglinzi
printre cărţi şi manuscrise, printre stele
duios aranjate de o mână
care n-a învăţat încă bucuria şi suferinţa creaţiei
mâhnit şi gol în albastrul dintre idei
şi focul turbure dintr-o sobă imaginară
cadranul unui ceas
limbile lui însângerate
aluviuni enigmatice dintr-un spaţiu irepetabil
sângele meu, inima mea
pasere care nu ştie ce-i zborul
mai apoi paianjenii cosmici
înaintând pe sub pământ
peste morminte, peste nopţi
printre cărţi şi manuscrise, printre stele
ca o nostalgie de sfârşit de august
la ceasul cântărilor
şi ploaia
CUNOAŞTERE
Stau şi ascult:
paianjenul îşi ţese
printre terase moi de fluturi
pânza
şi-n gene-i
albastrul abureşte şi se stinge;
adolescenţii melci
încing în flăcări negre orizontul
şi-o lacrămă de aur
umple fagurii
stau şi ascult:
iluzii migratoare
spre nu ştiu care univers
orânduiesc
delirul marilor zăpezi;
şi pleoapa zeului căzut
închide-n sine munţi de fum
sângele ploii verde lunecos
şi înţeleg: s-a strecurat
cămaşa şarpelui în sânge-mi
şi cuvântă
“Divinul Gospodar
a-ncătuşat în palmă Infinitul
şi Veşnicia într-o clipă”
VIZIUNE
Gravuri
de alge tinere sub bolţi de rouă
rami cruzi
cu muguri
senzuali şi umezi
laurii verzi
şi scrânciobul de aur
încremenirea-n tainice livezi
Remesiana blânda unduire
a somnului
între isvorniţi
COPIL RĂTĂCIT
Copil rătăcit Poetul, candoare de crini
bucurat de cupola braţelor tale
ploi dulci, fantome ale tristeţii
inima verde a pustiului
dar eu visam, Isis
însămânţat în clorofila nisipului
din ochii tăi
un drum aiure
oaza pre un colnic al dealului
prăbuşit în somn
albastrul pistruiet
visam, Isis
trupul tău înflorit
mângâindu-mi palmele
putrezind în iubire
aiure
scăldaţi în razele marelui fluviu tyras
veşnici şi puri
îngemănându-ne
lini lumini luminându-ne
o, Isis, cântarea zeului la gurile gerunii
şi plânsul albastru din lăuntrul seminţei
PESTE ORAŞUL RUGINIT
Iubito, peste oraşul ruginit
impersonal azi plânge toamna
cu lacrămi de alcool
impersonal azi plânge toamna
pământul fantomatic şi final
pământul putrezind sub pleoape
e-o inimă de sânge
e-o inimă de sânge între pleoape
şi-n tristul trup
şerpi melancolici se svonesc
ca un delir de curcubee
nimenele-şi isvodeşte crucea
eu stau şi-ascult cum în clopotniţi
paserea de fier se ouă
cum liniştea se naşte-ntre clopotniţi
şi sângele încremeneşte-n vene
şi timpul se întoarce-n sine
e-atâta linişte-n oraş
că Dumnezeu a curs din sine
iar în văzduhul funerar
se despleteşte ploaia albă
ca un cavou
se despleteşte ploaia albă
ÎN ARCADIA
În Arcadia
la picioarele sfântului munte
sublime parfumuri sbucnesc
ca dintr-o fântână între
năstureii moi
îmbăiaţi în vinuri şi miere
stelele nasc tinere şi oarbe
din lăuntrul
eternului frig
zidind isvoare pre muchia dealului
celebrând
misterioase ritualuri
suflet steril
căci ploile sunt verzi şi
ţărâna e îmbătată de mii de
morminte
INTRARE ÎN GRAI
Un imn fără vârstă
Darul zeului
În care îngăduiţi
Ne vom retrage
Precum
Într-o dulce însingurare
Elia, Elia
Timp al întoarcerii
În sine
Dintru grăire
Fluturi străvezii rotind înspre
O altă întârziere
În apele melancoliei
Aici vin paseri ce fecundează
Seminţele moi, aici
Îngemănarea mugurilor
E asemeni
Copilăriei în care ne închidem
Luminând, lăcrămând
TRANSPARENŢE
E toamnă şi-i albastrul transparent
şi-s amprente de cenuşă trilurile privighetorii
pe umerii acestui crin
obosit
cum îl privesc
încă aud în seve-i
curgeri de floare,
moi respiraţii de polen sub coajă-i
încă presimt, şi-otrăvuri mătăsoase
spre ce adâncuri a urcat
armura-i verde, de tării?
ce condamnat la veşnicie
i-a împuns,
cu raze oarbe, irişii?
…e toamnă şi-s amprente transparente
trilurile privighetorii, şi-s amintiri
pleoapele crinului
închise peste vers
FUNINGINE
Plin de pulbere sunt, plin de funingine
în fiecare dimineaţă când mă scol
sufletul mi-e negru, pleoapele închise
plin de zgură sunt, plin de funingine
în fiecare clipe când te gândesc
când mâna se apropie – numai zgură şi ea -
de obrazul tău îngândurat
de inima ta promisă; negru sunt, plin de funingine
la fiecare amiază, la fiecare întâlnire
trupul e numai pulbere, numai noapte şi grea
este mierea din inima mea
(eşti aici, dar niciodată a mea)
VA TREBUI
Simt, din trup, cum creşte
o casă rece şi sumbră
o noapte mai mare
Va trebui, într-o dimineaţă,
să aterizeze un avion
străveziu
va trebui să coboare cineva
cu un sicriu uriaş în piept
să-mi primească pustia
sunetul îngheţat
şi verdele cer de februarie
care m-a părăsit
vinul care nu m-a băut
şi mierea care nu m-a uns
- în vreme ce zeul
se va juca de-a amurgul
şi va cânta frumos în
somnul meu tânăr şi aiurit
ŞI EU AM FOST UCENICUL SUBLIMEI PRIVIGHETORI
Păgân şi frumos,
îngerul negru se vesteşte în ramuri,
transparente fântâni
apele-şi sorb din cenuşă;
vibrează aerul clar
sub focuri de taină,
cearcănul morţii pleoapa mi-o-nvăluie blând
Un frig ciudat mă luminează,
ca o veşnicie albastră;
înfiorat, străveziu
- lacrămă îngheţată sub scut
mă despart de trup
cu voluptatea celui fluid -
eterizat azur plutind între suflet şi pământ
LUNI, 19 IUNIE 1978, ORA ZERO
ŞI CINCISPREZECE MINUTE
Ce va să însemne o clipă în scurgerea timpului? -
între viaţă şi moarte nici un semn
nu găseşte răspuns. Doar greierele care încetează
să cânte, adâncindu-se-n lut, mai gândeşte
“Sieşi se supune pământul
şi tot ce-i dăruit cu viaţă cunoaşte şi moarte
o singură clipă-i de-ajuns
să desfolieze seminţa
sau să sugrume un cântec”
Şi-n vreme ce orice boare îşi conteneşte mişcarea
şi ochii se deschid mari peste lume
înţelegând că-s rânduite cu mult înainte
de naştere toate
Poetul se retrage în sine
şi începe cântarea
PE TERASE ROŞII
Pe terase roşii, printre grâne sălbatece
ca un fluture crescut pe rană
“ne strâng marginile, ne înăbuşă
încât nu ne mai ştim
nici casa în care locuim”
acolo unde cetăţile-s de rouă
şi-s triunghiuri mătăsoase crinii
în provincia melancolică
printre suave abstracţiuni
şi măceşi şi boabe de struguri
“dar noi nu mai ştim, nu mai ştim
nici casa în care locuim”
DULCE POVARĂ
E dimineaţă, dar eu nu mai văd
nici un strop din lumina dintâi
e primăvară, dar eu nu mai aud
blânda apropiere a aburului divin
nici zorii spălaţi de fluturi uşori
nici amurgul înveştmântat în trandafiri ruginii
e lumină, dar eu nu mai văd, nu mai aud
decât întunerecul, decât zgura zdrenţuită
care mă înveştmântă
departe sunt
de dulcile bucurii omeneşti
departe de sublimele imagini ale înfloririi
în această suavă dimineaţă de primăvară
când lumina mă apasă pe umeri
ca o povară
ALĂTURI
Ce demon în mine, iubito,
mă poartă mereu înspre zări
de albastru declin,
de albastru pământ,
ce demon, iubito, ce albe chemări
Mă trezesc mereu
singuratec la drum
visând o caleaşcă
trasă de fluturi,
văzduhul mă cheamă
şi ramul mă cheamă,
ramul ce, iată!, şi astăzi aşteaptă
floarea dulce
blând să i-o scuturi
Mă trezesc mereu
ca un zeu în pustie -
alături caleaşca ruginită de somn,
alături oceanul de vise şi flamuri,
alături toiagul de mire şi Domn -
şi ochiul se-nchide
şi mâna se strânge
pe un Crin putrezit
într-o oază de sânge
ŞI VA VENI…
Şi va veni o vreme când voi pleca din nou
ademenit de oarbe lumini de primăvară,
însămânţat de floare ca marea de ecou
spre nu-ştiu-ce tărâmuri de cimbru şi secară
spre nu-ştiu-ce infernuri pleca-voi într-o seară
îmbătrânit şi tainic ca orice gând târziu,
cenuşă fumegândă petale moi de ceară
împrăştiind în aer şi-n caldul meu sicriu
şi-n ritmul blând al firii voi risipi răşini
şi-ntunecări în urmă-mi şi moi singurătăţi
şi va veni o seară când îmbătat de crini
voi alerga spre ţărmul eternei dimineţi
pleca-voi într-o seară spre nu-ştiu-ce-şi-unde
ademenit de oarbe lumini de primăvară,
pleca-va Nimeni dulce spre dulcele Niciunde
chemat de pretutindeni de sine în afară
SAŢ
Constelaţia Capricornului la o margine de copilărie
şi pădurea şi ochii tăi răstigniţi în blândul delir
fluturii care visează
şi cearcănul curat al buzei şi surâsul frumos
pierderea sinelui şi jocul şi înţelepciunea
ajunge atâta tăcere pentru un zeu
atâta Iubire pentru o viaţă de om
PLECAREA
Pleci hoinarule, nebunule,
apasă acceleraţia şi goneşte
pleacă singur precum ai venit
evadând din prezent, neavând în faţă
nici o haltă
şi nici o gară în trecut
nimeni nu ştie de ce pleci
ce furtună învolburează sufletul tău
şi ce agonie a flăcării
ţi s-a cuibărit în piept
apasă acceleraţia hoinarule, nebunule,
valea e verde
şi văzduhul e plin de cântece
poetul adevărat vine şi pleacă
singur
stârnind nouri de ninsori
printre albii mesteceni
printre macii care înfloresc a doua oară
pleacă hoinarule, nebunule,
nici un obstacol nu barează
gândul tău lacom
în vreme ce meditezi îndelung
la masa aceasta care totdeauna
miroase frumos
