Depresiunea Beiuşului: aspecte ale vieţii economice tradiţionale

Ocupaţiile tradiţionale ale locuitorilor acestui areal geografic au fost cultivarea pământului şi creşterea animalelor. Vom prezenta, sumar, în cele ce urmează, aspecte ale economiei naturale şi economiei de schimb, începuturile mineritului, primele căi rutiere de transport ş.a.

un studiu de IOAN DEGÃU

 Investigaţiile arheologice au scos la iveală aşezări stabile, în care depozitele de cereale, mai ales de grâu, sunt prezente încă din perioada cuprinsă între secolele II î. Hr. – IV d. Hr. Şi în părţile noastre, sporirea roadelor pă-mântului s-a făcut atât pe calea extinderii suprafeţelor arabile, cât şi a practicării asolamentelor. Cea mai importantă cale de dobândire de noi terenuri în scop lucrativ agricol a fost defrişarea pădurilor ce acopereau o mare parte din acest areal. De altfel – în opinia istoricului Titus L. Roşu – “codrii de nepătruns” mărgineau şi urbea Beiuşului în partea de nord şi “se opreau abia la Stâna de Vale”.1 Aceste defrişări, denumite runcuri (sau curături), s-au practicat an de an, secol după secol, fiind fixate în toponimia locală, multe aşezări purtând denumirea de Runcu, Runcuri, Runcu Caprii, Curătura, Lazuri. După curăturatul (desţe-lenirea) pământului, terenul era lăsat un an ogor, iar cultivarea lui se făcea abia în anul următor. După doi-trei ani de cultivare, era lăsat un an sau doi pârlog sau fânaţ, ciclul reluându-se în anii următori.

Cultivarea pământului presupu-nea existenţa unui număr suficient de animale de tracţiune: cai, boi, vaci; drept urmare, creşterea ani-malelor a fost o a doua ocupaţie de bază a locuitorilor acestor me-leaguri. Acestor animale mari li se adăugau oile, caprele şi porcii – surse de hrană şi de materii prime în gospodăria casnică. Deşi ne aflăm într-o zonă în care dealul se îngemănează cu muntele, crescă-torii de animale din părţile noastre nu au practicat niciodată un păstorit transhumant, ci au folosit un păstorit tradiţional, în care se îmbina alimentarea sedentară şi păstoritul local (fiecare aşezare având păşunea sa) cu păstoritul de pendulare simplă, pe păşunile de la munte. Şi în veacurile trecute, dar şi în prezent, fiecare sat dispu-ne de locuri proprii de vărat în Munţii Bihorului, lucru reflectat în numeroasele toponimice ce stau mărturie vechimii şi permanenţei acestei forme de păstorit: Valea Văratecului, La Vărat, Băile Văra-tecului, Dealul Văratecului, Po-norul Boilor, Dealul Boilor, Câm-pul Vacilor, Grueţul Vacilor ş.a.

Randamentele agricole erau constant reduse, consecinţa unor tehnici de lucru rudimentare şi a folosirii unui utilaj agricol depăşit. La toate acestea se adăugau per-manenta insecuritate datorată ani-lor de secetă sau inundaţii, ca şi pustiirile provocate de invazii stră-ine, ceea ce reducea producţia a-gricolă la acoperirea consumului intern.

În faţa unui mediu natural ostil, oamenii locului au fost obligaţi să găsească şi alte resurse de supra-vieţuire. Fără a părăsi niciodată ocupaţia lor de bază (agricultura), au început să deprindă meşteşu-gurile, punând în valoare utilitară resursele bogate ale solului, iar mai apoi şi pe cele ale subsolului. Dacă pământul era puţin şi sărac sub aspectul fertilităţii, lemnul şi lutul, lâna şi pieile de animale, piatra de var şi de construcţie se găseau din belşug. Le-au adaptat, pentru început, nevoilor casnice (îmbră-căminte, mobilier, încălţăminte, unelte etc.), iar ulterior le-au des-tinat schimbului. Meşterii artizani vin la târgul din Binş, dar coboară şi spre câmpie, ajungând până în pusta ungară. Atât de apreciate erau creaţiile meşteşugarilor Ţării Beiuşului şi atât de bine văzută calitatea umană a acestor oameni, încât stăpânirile timpurilor trecute i-au încurajat în strădaniile lor, creându-le importante facilităţi. Ne vom referi doar la una dintre ele, consemnată de istoricul dr. Constantin Pavel: “Întocmai ca şi Tirolezii, Scoţanii, aşa şi “Co-drenii” din Bihor sunt firi cam nealinate şi împinse de greul vieţii să bată multe drumuri. Prin o diplomă din anul 1454… Regele Vladislav V dă poruncă căpe-teniilor tuturor judeţelor şi ora-şelor din ţară, că pe locuitorii oraşului Beiuş şi pe cei din acest ţinut, cari fac negustorie prin târguri, să nu îndrăznească cineva a-i jefui şi a-i despoia de acest drept al lor”.2

Paleta meşteşugurilor a fost dependentă de varietatea resur-selor naturale pe care oamenii le găseau din belşug în arealul vie-ţuirii lor.

Vegetaţia forestieră, alcătuită din păduri întinse de conifere ce al-ternau cu fagul, stejarul, carpenul, ulmul, frasinul, cerul, cornul şi sângerul, a fost una dintre resursele cele mai larg atrase în circuitul economic, multe sate speciali-zându-se în meşteşugul prelucrării lemnului. Astfel, lemnarii din Ri-eni executau binale şi cruci, iar cei din Criştioru de Sus, Burda, Fâna-ţe, Ferice, Meziad produceau furci, greble şi alte unelte din lemn. Cresuienii făceau scări şi elemente de căruţă, iar cei din Feneriş, roţi de căruţă şi tălpi de sanie. La Tărcăiţa, Şuncuiuş, Dumbrăviţa de Codru şi Urviş erau meşteşugite juguri încrustate cu pirogravuri, meziedanii erau dulgheri vestiţi în ridicarea caselor, pe care le mon-tau, le demontau şi le vindeau prin împrejurimi, până departe, pe Câmpia de Vest. Beiuşenii produ-ceau cu predilecţie şindrilă de brad şi fag. Şindrilari specializaţi mai existau în satele Burda, Cresuia, Gurani, Pietroasa, Budureasa şi Cărbunari, care aprovizionau în-tregul Domeniu.

Lemnul a fost intens utilizat şi în obţinerea unor obiecte de uz casnic. Vestiţi erau meşteşugarii din Budureasa, care au găsit so-luţia originală a afumării lemnului de fag, folosit în confecţionarea lăzilor de zestre. Prin acest pro-cedeu erau distruse cariile şi se obţinea uniformizarea cromatică a suprafeţelor, iar pe acest fond brun motivele ornamentale se puteau aplica mult mai clar.

Cel mai important meşteşug de prelucrare a lemnului a fost, fără îndoială, dulgheritul (sau băr-dăşitul, în graiul local), practicat din nevoia acută de locuinţe şi sălaşe pentru animale. Cei mai vestiţi bărdaşi erau în Criştioru de Sus, Ferice, Pietroasa, Sohodol-Lazuri, Brădet, Stânceşti şi Chiş-cău. Dacă în condiţiile economiei autarhice, medievale, aceştia deserveau doar comunităţi rurale şi oraşele de pe domeniul Beiu-şului şi Vaşcăului, începând cu secolul al XIX-lea se orientează spre producţia de mărfuri trans-portată spre Câmpia Crişurilor, Banat, Banatul sârbesc şi Ungaria. Schimbul se realiza în bani (ra-reori) sau în produse agricole. O formă originală a dulgheritului practicată mai ales în satele Me-ziad şi Roşia era vânzarea de case pe picioare (montate la domiciliu, demontate şi apoi ridicate pe intra-vilanul beneficiarului). Ei au lăsat urmaşilor o arhitectură trainică şi originală. De menţionat faptul că bărdaşii locului, alături de meşteri slovaci şi italieni, au ridicat prin-cipalele edificii culturale şi bise-riceşti din ultimele două veacuri de la Beiuş (începând cu ctitoria vul-caniană), Oradea, Vaşcău, Tinca, pe întregul curs al Crişului Negru.

Un alt meşteşug – practicat şi în zilele noastre – era olăritul. Meş-terii olari din Leheceni, Cărpinet, Criştioru de Jos, Leleşti, Sălişte de Vaşcău, Câmpani îşi purtau marfa lor în tot bazinul Crişului Negru, dar şi mai departe, spre Barcău şi Someş, ajungând până în părţile ungureşti şi sârbeşti. Se produceau blide, ulcioare, oale mari pentru provizii, oale pentru prepararea mâncării, cănţi, căni de apă sau de vin, ba chiar şi cahle pentru sobe (la Cărpinet şi Leleşti). Numeroa-sele cuptoare de ars oale, par-ticulare sau ale comunităţii, erau în stare de funcţionare tot timpul anului. Interesant de remarcat numărul şi dinamica acestor cup-toare la începutul secolului al XIX-lea: în anul 1809 în Cărpinet exis-tau 43 de cuptoare, iar la Câmpanii de Sus, în 1837, erau înregistrate oficial 17 cuptoare; în Leheceni, numărul acestora creşte de la 60, în anul 1803, la 98 în 1809.3 Că acest meşteşug s-a perpetuat în timp, ne-o dovedesc şi alte mărturii de la începutul secolului XX. Astfel, cărturarul Moise Popovici identifica la 1914, 157 olari la Sălişte de Sus şi 9 olari la Criştior.4 Ulterior, cel mai important centru al olăritului a devenit satul Leleşti.

Folosirea pieilor de animale a dat naştere altor meşteşuguri creatoare de îmbrăcăminte şi încălţăminte: tăbăcăritul, pielă-ritul, cojocăritul, bituşeritul, ciz-măritul şi opincăritul. Cei mai mulţi tăbăcari existau la Beiuş, Căbeşti, Nimăieşti şi Sânmartin de Beiuş. Pieile tăbăcite aici erau preluate apoi de meşterii din Roşia, Delani, Vaşcău, Uileacu de Beiuş, Finiş şi Poienii de Jos, unde erau transformate în bituşe şi cojoace. Bituşile lucrate la Delani, Nimăieşti şi Sânmartin de Beiuş acopereau necesarul întregului Bi-hor, şi chiar a unei bune părţi din populaţia rurală din părţile Huedinului şi Clujului. Vestite erau şi cizmele confecţionate la Căr-pinet, dar mai ales cizmele roşii “cu tureac” şi cu vârful ascuţit, purtate de femei, făcute în Vărzarii de Jos. Nimăieştenii erau meşteri în confecţionarea opincilor.

Dacă mai amintim şi vărăritul (practicat în Meziad, Sohodol, Roşia, Izbuc, Cărpinet, Ponoare şi Criştioru de Jos), prelucrarea lânii (cu numeroase pive existente la Roşia, Budureasa, Criştioru de Sus, Vaşcău, Cărpinet, Vărzarii de Sus, Fânaţe şi Chişcău), oloiştele din Ponoare, Criştioru de Jos, Sălişte de Vaşcău, morile nume-roase de pe firul râurilor (numai pe Valea Nimăieştilor, al cărei debit rivaliza cu Crişul Negru, existau mai multe mori, ultima, care a mai funcţionat până nu demult, fiind moara lui Crainic, în vecinătatea Casinei române), ca şi bogata şi foarte diversificata îndeletnicire a ţesăturilor casnice – avem dovada grăitoare a complexităţii deosebite a vieţii oamenilor din această zonă deluroasă şi submontană, creatori ai unei adevărate civilizaţii mate-riale şi spirituale, cu un specific aparte în acest colţ de ţară.

În secolul al XVIII-lea, Beiuşul a devenit un important centru eco-nomic, prin afirmarea tot mai viguroasă a meşteşugarilor şi comercianţilor. Tăbăcarii, călţu-narii, cojocarii, olarii, funarii, fie-rarii, lemnarii prind cheag, cresc din punct de vedere numeric, iar prin sârguinţa lor oraşul s-a întărit. Interesant de urmărit această evoluţie:

- în anul 1733 existau 20 ciz-mari, 5 grădinari, 5 cojocari, un împletitor de coşuri, un măcelar, un aurar, 2 cărăuşi de sare şi mai mulţi pielari şi tăbăcari;

- în anul 1735 numărul cizma-rilor creşte la 33, alăturându-li-se 4 cojocari;

- în 1770 erau 88 de cizmari, 5 cojocari, un şelar, 5 tăbăcari;

- la 1 decembrie 1774 sunt înregistraţi 65 de cizmari şi 8 cojocari, alături de care îşi conti-nuau meseriile tradiţionale olarii, funarii şi alte meşteşuguri.5

Tot în veacul al XVIII-lea s-au aşezat în Beiuş câţiva macedo-români şi greci, oameni bogaţi, foarte harnici şi buni creştini orto-docşi, fugiţi din calea turcilor, dând un important impuls vieţii economice. În secolul următor s-au mai împământenit în Beiuş antreprenori şi constructori foarte pricepuţi, veniţi din Italia din Friul, de sub Alpi, de lângă San Daniele del Friul (familiile Quai, De Sa-bata, Pelloni ş.a.), care au durat cele mai multe dintre edificiile publice.

Urbariul împărătesei Maria Tereza din anul 1779 a uşurat soarta iobagilor români, dându-le libertatea de mişcare, astfel că mulţi dintre locuitorii satelor s-au orientat spre Beiuş, unde au de-prins meşteşugurile şi negoţul. În anul 1825 a luat fiinţă breasla tăbăcarilor, iar în 1832 cea a cojocarilor.6

Pentru aşezările de pe cursul superior al Crişului Negru, mine-ritul şi prelucrarea metalelor au influenţat puternic dezvoltarea economică a locuitorilor, încă din epoca dacică. După retragerea stăpânirii romane din Dacia, localnicii – care au “furat” meş-teşugul extragerii minereurilor – au continuat această îndeletnicire. Astfel că zăcămintele aurifere, îndeosebi, erau exploatate de către “ţăranii băştinaşi … cu mult înainte de a se trece la formele de minerit. Documentele istorice vorbesc de spălătorii de aur din Vaşcău, sau de ţăranii care extrăgeau minereul din gropi săpate de ei.”.7 Minele de aur, de argint şi de cupru au constituit baza economică a domeniului feudal care a stăpânit, mai apoi, pentru mult timp, acest areal geografic.

Începând din secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, după ridicarea cetăţii de la Finiş şi deschiderea minelor de la Băiţa, Beiuşul a devenit al doilea oraş de reşedinţă al marelui latifundiar al domeniului – Episcopia romano-catolică a Oradiei.

În anul 1270, episcopul Vladimir Ladomer Monoslov a obţinut de la regele Ştefan al V-lea dreptul de minerit în munţii Băiţei. El a adus în anul 1270, din Germania, Franţa, Austria şi Slovacia, mineri, pe care i-a aşezat în Băiţa şi Vaşcău, începând exploatarea aurului, argintului şi aramei (la Băiţa) şi a minereului de fier (la Vaşcău).8 Ei şi-au construit aici şi o biserică, care servea şi ca şcoală. (Aşa se explică prezenţa şi în zilele noastre a unui număr însemnat de credincioşi de confesiune romano-catolică în Băiţa). Populaţia locală a deprins relativ repede noile meşteşuguri: spălarea aurului din aluviuni, extracţia fierului, prelucrarea fierului şi aramei ş.a. Feroneria s-a afirmat tot mai mult, acoperind, prin produsele sale, cele mai diverse nevoi: construcţii, mijloace de transport, unelte agricole, chiar şi pentru accesorii vestimentare. În aproape fiecare aşezare existau 2-3 fierari care erau obligaţi să lucreze pentru nevoile feudei, ale provizoratelor, dar şi pentru deservirea comunităţii. La Beiuş, din cei 45 de meşteşugari, câţi sunt consemnaţi în conscripţia urbarială din anul 1600, cinci erau fierari.9 Beneficiile episcopiei în urma acestor exploatări erau fără îndoială mari, dacă ne gândim la valoarea minereurilor extrase. Astfel, în anul 1880, mina de la Băiţa dădea 1.567 kg. argint în valoare de 14.106 florini, 5.326 kg. plumb în valoare de 878 florini şi 7.399 kg. cupru în valoare de 4.899 florini. Mineritul de fier era mai intens la Vaşcău şi Pietroasa. La Vaşcău, bunăoară, se prelucrau în 1839 peste 1.500 măji de fier brut, iar la Pietroasa, o cantitate şi mai mare.10

Intens exploatate au fost şi zăcămintele de marmură existente în abundenţă în Vaşcău, Pietroasa, Budureasa, Coleşti, Câmp şi Chişcău. Mare parte din marmura provenită din aceste locuri a fost destinată ridicării multor palate din Oradea şi Budapesta.

În fine, la Şuncuiuş de Beiuş funcţiona, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, o mină de extracţie a cuarţului necesar fabricării sticlei.

De aceste bogate şi variate resurse naturale ale subsolului au profitat şi meşteşugarii satelor. Aceştia resimţeau nevoia unor unelte mai rezistente, cu o productivitate sporită, aşa că viaţa i-a făcut şi meşteri făurari. Ştiinţa prelucrării fierului au “furat-o” de la meşterii veniţi din părţile Germaniei şi Franţei, dar i-au adăugat rosturi adaptate nevoilor curente. Astfel, la Vaşcău sunt amintite cele mai vechi cuptoare de prelucrare a fierului şi fauri pricepuţi în producţia de pluguri, seceri, coase şi alte unelte agricole; la Băiţa şi Poiana existau cuptoare de redus minereul de cupru; cuptoare de redus minereul de fier au apărut la mijlocul secolului al XVIII-lea şi în Pociovelişte, Briheni şi Drăgăneşti. Barele de fier obţinute aici luau drumul altor sate, unde fierarii le transformau în unelte gospodăreşti sau chiar lănci şi suliţe (la Măgura şi Chişcău). Vestiţi erau făurarii din Vărzarii de Jos, care au inventat şi un “sigiliu” format dintr-o combinaţie de linii, puncte şi steluţe şi pe care îl imprimau pe fiecare unealtă produsă de ei. Şi meşterii fauri din satul Ponoare “semnau” produsele lor fie cu iniţialele numelui lor, fie cu ale celui ce le cumpăra. Atât de mulţi bărbaţi din aceste aşezări au deprins meşteşugul prelucrării fierului, încât fierăria a devenit pentru ei, multă vreme, o ocupaţie de bază, după cultivarea pământului.

În secolul al XIX-lea a început şi exploatarea intensivă a masei lemnoase existentă din abundenţă în munţii înconjurători. Spre a facilita transportul buştenilor la joagărele mânate de forţa apei sau aburului, s-au construit căi ferate forestiere cu ecartament îngust pe rutele Rogoz – Dobreşti (21 km.), Finiş–Huta (16 km.), Sudrigiu–Pietroasa, Sudrigiu–Stâna de Vale şi Ioaniş–Roşia–Sohodol. În anul 1884 a luat fiinţă Ocolul Silvic Beiuş11 cu rol important atât în protejarea şi regenerarea fondului forestier, dar şi al exploatării raţionale a masei lemnoase.

Darea în folosinţă a liniei ferate pentru transport de persoane şi marfă pe ruta Oradea – Beiuş – Vaşcău, în anul 1884, a însemnat un pas important în vitalizarea activităţii economice a Ţării Beiuşului. Or, până la acea dată, chiar şi serviciul poştal dispunea de condiţii precare, aşa după cum este consemnat în documentele vremii: “Comunicaţiunea poştală se făcea cu tileaga până pe la 1873, când se introduse aşa numitul delijanţul, ce la noi era o căruţă de rând, pe care pre lângă surugiul poştal mai poteau călători şi alte două persoane, schimbându-se preiuncturile la Răbăgani şi Ceica”.12

 

NOTE

1 Titus L. Roşu, Beiuşul – centru politic şi de cultură românească, Editura Buna Vestire, Beiuş, 1993, p. 8

2 Dr. C-tin Pavel, Locuri şi oameni din munţii Bihării, Tiparul Tipografiei “Doina”, Beiuş, 1926, p. 11

3 Maxim Virgil, Mudura Gheorghe, Valorificări etnografice din fondurile arhivistice, în “Biharia”, Oradea, 1975, pp. 78-79

4 Moise Popovici, Meseriaşi şi neguţători români în cercul Vaşcăului, în revista Transilvania, anul XIV, 1914, pp. 469- 480

5 Ioan Godea, Zona etnografică Beiuş, Editura Sport – Turism, Bucureşti, 1981, p. 51

6 Dr. Const. Pavel, Şcoalele din Beiuş, 1828-1928, Tiparul Tipografiei “Doina”, Beiuş, 1928, p. 105

7 S. D. Stoici, Districtul metalogenetic Băiţa Bihorului, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1983, p. 109

8 Arhivele Statului, Oradea, Dosar 3/1833, fila 1

9 David Prodan, Iobăgia din Transilvania în secolul al XVI-lea, vol. II, Editura Academiei, Bucureşti, 1968, cap. Domeniul Beiuşului

10 Monografia Almanah a Crişanei, vol. I, Oradea, 1937

11 Arhivele Naţionale ale României, Direcţia judeţeană Bihor, fond 880, nr. inventar 1.050

12 vezi Programa gimnasiului superior gr. cat. şi a şcolelor elementari din Beinşi pre anul scolastic 1900-1901, Beinşi, 1901, p. 5