Focul viu de leac

Ritualuri uitate  reconstituite de CRĂCIUN PARASCA

Aprinderea focului viu se face în condiţii speciale, eficienţa lui magică fiind determinată de respectarea strictă a unor norme şi interdicţii: în foc, nu se suflă; mecanica aprinderii trebuie executată de doi fraţi sau de doi veri primari; cărbunii rezultaţi din arderea vreascurilor trebuie aleşi (strecuraţi) de cenuşă printre degetele copilului bolnav cu o lingură sau vârf de cuţit într-o oală de pământ în care se găseşte “apa neîncepută” de la trei izvoare.

Descrierea felului în care se  producea focul viu prin frecare şi scopul aprinderii lui (infra) provine de la Augustin Jarca din satul Măgura, com. Pietroasa (Bihor) şi, la data înregistrării ei de către Aurel Flutur din Chişcău, în ianuarie 1976, informatorul avea 54 de ani.
Am păstrat descrierea în forma comunicată de prietenul nostru, colecţionarul Aurel Flutur, bun cunoscător al tradiţiilor locale. Documentul conţine informaţii de natură etnografică deosebită. Bunăoară, despre unităţile de măsură, majoritatea raportate la părţile alcătuitoare ale corpului uman: fluierul piciorului, palma (latul de palmă), degetele, dar şi jumătatea de ou ş.a.
De reţinut şi precizarea că focul viu de leac se diferenţiază de focul obişnuit din gospodării, deoarece la aprinderea acestuia : “nu se va ţine cont de fraţi, verişori sau de suflat în foc”. Informaţia ne lasă să credem că acest tip de foc se aprinde ori de câte ori era nevoie, nefiind legat de o anume sărbă-toare cu dată fixă sau mobilă. Fenomenul nu trebuie să ne sur-prindă, întrucât numeroase alte practici şi rituri magice cu rol profilactic sau terapeutic aveau loc doar atunci când un agent malefic ameninţa individul: deo-chiul prin descântecul cu jarul stins în ulceaua cu apă, ciuma cu cămaşa ciumii confecţionată într-un timp record sau cum notează folcloristul Vasile Sala: “Ştiu de la părinţi legenda că în timpul ciumei şi holerei se trăgea o braz-dă împrejurul hotarului cu un plug tras de patru boi mari, ca să nu intre ciuma”. Exemplele pot con-tinua cu practici contra secetei, furtunilor, grindinei, în general  imprevizibile, dar  şi în alte situaţii “de criză”, unele având tangenţă cu focurile rituale.
Focul Viu, din care pare să des-cindă focul viu de leac, se aprin-dea la o dată fixă: “foc ritual - aprins de feciori necăsătoriţi şi “neprihăniţi” în ajunul sau în ziua de Sângeorz, străvechi început de An Pastoral, prin frecarea lem-nelor uscate pentru a purifica, prin căldura, lumina şi fumul acestuia, spaţiul înconjurător în care s-au cuibărit de-a lungul iernii, forţele malefice (… ); participanţii săreau peste foc, uneori trecând peste el animalele şi stupii; la sărirea Focu-lui Viu se pronunţau formule ma-gice, cu tematică pastorală; Focul Viu se păstra până la coborârea turmelor de la munte; interdicţia de a împrumuta jar din Focul Viu; prepararea din unsoare amestecată cu diferite plante şi cu cenuşa Focului Viu a unui medicament eficient pentru bolile de piele ale animalelor şi oamenilor. Focul Viu avea la cumpăna dintre anul vechi şi Anul Nou Pastoral şi un evident rol apotropaic; el ţinea la distanţă vrăjitoarele şi forţele distructive ale naturii (furtunile şi grindina; bolile şi sălbăticiunile pădurii). Local, Focul Viu se aprindea, cu acelaşi ritual, la Alexii (17 martie), sărbătoare agrară, aflată în ime-diata apropiere a echinocţiului de primăvară” ( I. Ghinoiu, Obice-iuri populare de peste an, Buc. 1997, p. 74-75).
Focul Viu de leac din Măgura Bihorului conservă parte din caracteristicile expuse în sinteza oferită de etnologul  I. Ghinoiu. Prin rigorile impuse de aprinderea lui prin frecare, el se circumscrie ritualului, diferenţiindu-se totuşi de celelalte focuri rituale care însoţesc marile sărbători calen-daristice.

—————————————————————————————-
Se taie un lemn di brad, gros cam cum e fluierul piciorului în luna mai - să fie lung cam di un jununche, patruzăci centimetri, apoi se ascute la un capăt şi apoi se crapă în două. După care se face două scobituri la fiecare scleafă, câte una la trei jejite de la vârfu sclefii (o jumătate di lemn) - gaura să fie cât o jumătate di ou. Apoi, se face un sul tot din brad, cam ca mâna di gros şi lung cam di o palmă şi se ascute la amândouă capetele până ce se potriveşte în cele două scobituri ale sclefilor. La capetele acestui lemn se fac nişte găuri cu vârfu de la briceag şi care se umple cu iască (iasca este un burete di lemn bătrân şi copt care ia foc la cea mai mică scânteie).
După aceasta, se ia o fune di cânepă împletită şi răsucită bine lungă cam di un metru. Acuma, materialu ieste strâns şi poate începe lucru.
Dacă focul trebuie pentru copii la bube dulci se va căuta doi fraţi sau veri primari că-s aproape ca fraţi.
Dacă focul se face pentru aprins focul în gospodărie sau în alte scopuri, nu se va ţine cont di fraţi, verişori sau di suflat în foc. Dar lemnul se va tăia în luna mai că putea fi folosit şi la leac. Se tăia în luna mai deoarece e lună cu must şi se caută să fie lună plină, pentru ca să fie leac la prunci.
Se va băga sclefele în pământ, cam la un lat di palmă unul di altul apoi se va pune lemnu acela gros ca mâna lung cam di-o palmă între cele două sclefe cu capetele în cele două gropi (găuri). Apoi, se va pune aţa după acel lemn. Apoi, cei doi fraţi sau verişori vor face mai întâi o rugăciune şi cruce şi vor zice să dea Dumnezău leac pentru ceea ce se lucră.
Fiecare apucă câte un capăt de aţă şi trag până se aprinde iasca la una din lemne. Paile, frunzele sau fânul şi vreascurile vor fi pregătite din timp. Se pune lemnu cu iasca în ijocul de paie. La acest foc nu ieste voie să sufli, ce se va vântura lemnul aprins şi paiele până ia flacără. Apoi se va pune sub vreascuri şi va lua foc. Cărbunii se vor strecura printre jejetele copilului cu o lingură sau vârf di cuţit într-o oală di pământ în care ieste apă adusă din trei izvoare. După care cărbunii vor fi pisaţi şi amestecaţi bine cu smântână. Se va unge pruncul sara înainte de culcare, după ce a fost spălat cu apă din acea oală.