eseu de Caşin Popescu
(prefaţa volumului ROMÂNII UN POPOR NĂSCUT CREŞTIN)
Istoria neamului românesc începe, de la prima ei literă scrisă în vremi nedesluşite încă pe de-a’ntregul, în duhul Învăţăturii Lui Isus. Pentru a-i lumina, acum, toate literele, nu se poate. Ci numai o parte din ele; celelalte, -câte toate altele,- fac nevoit apel la o judicioasă reconstituire; pentru aceasta, de folos mi-au fost şterţurile acelor vremi: cele pe care, pe acolo pe unde mi-a fost dat să ajung, tot căutându-le, le-am găsit, le-am curăţit de sgura adunată pe ele, le-am pus uleul timpului şi le-am reaprins ca să facă lumina cea trebuitoare primelor desluşiri… Astfel am putut vedea că Istoria neamului românesc începe -printr’un miracol-, din al optsprezecelea an al primului secol numărat de la Naşterea Lui Isus. Şi creşte, duhovnicit, sub Sfânta Taină a Cuvântului Lui Dumnezeu Cel rostit pentru prima oară de Fiul Omului în Templul din Ierusalim. O predestinare! Orice ins provenitor din acest neam -cel rămas credincios în sufletul şi în cugetul său pământului neamului său şi cerului care îl acoperă- este legat, din veac, prin nevăzute fire, indestructibile ce îl călăuzesc prin vremurile istoriei şi vieţii neamului său şi a lui proprii: în măsura în care neam şi om sunt clăditori de istorie. Această predestinare trebue înţeleasă şi conştientizată: trăind şi lucrând deplin în duhul acestui miracol primit ca dumnezeiască poruncă: trăind şi lucrând în sensul ei. Aşa cum se cuvine: cu tot cugetul şi cu tot sufletul: ferindu-le de muşcătura pitonilor satanei care înveninează liberul arbitru al omului, sau de siflele lor ispititoare cu care ştiu să dezidească vieaţa omului.
Neamul românesc este, la limita lui -istorică- din spre strămoşie, o răsărire -predestinată- din sămânţa neamului dac. Adânc înfiptă în pământul dat, de providenţă, lui. Din străvechimea ce i-a fost scrisă a se statornici pe el, să-l locuiască, să-l stăpânească şi să-l reprezinte: înrodindu-l, afirmându-l, apărându-l: sub soarele ce l-a încălzit şi i-a luminat stăpânitorii: sub cerul ce l-a acoperit până’n îndepărtatele lui zări fireşti, încântându-i sau neliniştindu-i stăpânitorii: sub cerul cu azururile de zi şi seninurile de noapte, cu puzderiile de stele, cu luna umblând palidă de căinţă pentru ce nu i-a fost dat să fie după soarele strălucitor, cu norii, cu furtunile de zi şi de noapte, cu fulgerele şi cu tunetele însoţitoare, cu vânturile de toate zilele, cu zăpezile ciclice, cu stelele căzătoare şi cele cu coadă, cu ploi şi curcubee arcuind pe cer toate colorile florilor într’o splendidă armonie de tăceri siderale… Pământul şi cerul cu văzduhuri şi cu nevăzduhuri: cerul şi pământul care i-au fost ales şi i-au limpezit cugetul şi limba, i-au făptuit credinţele, muncile şi rostul făcându-le trecut, tradiţie, legi, familii cu aşezări, cu obiceiuri, cu datini, cu port, cu poveşti, cu simboluri şi cu scrisuri, cu bune şi mai puţin bune, cu rele şi cu foarte rele, cu iubire şi cu pizme, cu bucurii şi cu suferinţe, cu trăiri laolaltă sau în singurătate, cu plecări şi întoarceri, cu toate cele ce sunt ale vieţii, cu moarte firească sau năpraznică, cu scurtimea sau cu lungimea vieţii, – toate, după cum cerul, pământul şi duhul ce li s’a fost dat. Aşa a fost să fie. A fost dat ca neamul românesc, ca niciun alt neam, să se’nrăsară din şi pe aceleaşi locuri avute’n înroditoare stăpânire de la stră-strămoşii lui: Geţii şi Dacii ce se ţin a fi fost din marele neam al Thracilor: cei ce s’au robit ei însăşi pământului şi cerului unde s’au fost aflat din a toată vechimea cea rostuită a lumii celei vechi. Căci ei au fost cei dintâi cărora, în cugetul lor, li s’a deschis această sacră, îndoită fire a lumii: cea de pe pământ, cu toate văzutele şi încă nevăzutele, şi cea din cer cu toate văzutele şi nevăzutele. Pe pământ au învăzut mâna zeilor, intervenţia lor supranaturală, – în cer pe zeul suprem: o împărăţie cu două regate supusă aceluiaşi mare zeu: ultimul lui nume, din ultima lor stare de păgânătate, Zalmoxis. Pentru a intra, de pe regatul pământesc în cel ceresc, era de nevoie a duce o vieaţa dedicată zeului, după legile date de el: cunoaşterea acestor legi comporta o iniţiere, o însuşire şi o supunere lor, de bună voie, în conducerea vieţii. Dacă pasajele în care Herodot şi, după el, Platon, vorbesc despre iniţierea întru obţinerea nemuririi, de la Zalmoxis, par neclare, prin lipsa unor detalii precise cum se ajunge la aceasta, este că acea iniţiere era strict particulară geto-dacilor -adică proprie lor- având caracterul unui “scenariu” (termen valorificat de Mircea Eliade) propriu, deci secret. Fără tăgadă însă este faptul ca Geto-Dacii trăiau preocupaţi de nemurirea sufletului pe care credeau că o pot câştiga prin bravură -gata să înfrunte orice pericol- şi dreptate, virtuţi morale şi sociale caracteristice omului superior sau, cum ar spune Lucian Blaga, proprii “unui suflet preocupat de cele mai sublime probleme”: bravura şi dreptatea -poate că ar trebui să adaog şi asceza monahală, practicată de mulţi dintre Geţi şi Daci- constituiau condiţii premergătoare iniţierii în “legile lui Zalmoxis” -necunoscute, Grecii le-au numit “misterii”- după a căror îndeplinire sufletul celui iniţiat se considera în cugetul lui nemuritor. Înnemurirea la Geto-Daci constituia o realitate “practicabilă” înduhovnicită, cum, pecetluitor, a zis Mihai Eminescu:
“Iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămânţă de lumina,
Din duhul gurii tale ce arde şi îngheaţă”.
Când pe pământul geto-dacilor a fost adusă şi auzită Vestea cea Bună, unul câte unul din acei Geţi şi Daci încrezători în mântuirea sufletului prin însuşirea unor învăţături şi reguli de vieaţă, unul câte unul, rând pe rând, familie cu familie, comunitate cu comunitate au îmbrăţişat Învăţătura Lui Isus. Din cugetul şi din sufletul neamului de Geţi şi de Daci a dispărut pe totdeauna Zalmoxis şi cu el tot ce i s’au atribuit ca regate ale Împărăţiei lui. Împlinitu-s’a astfel timpul legii vechi. Neamul românesc este o mărturisire a “împlinirii” acestui “timp”. Când şi cum s’au fost petrecut toate acestea, când şi cum au început a se închega, pur, din neamul geto-dacilor, neamul românesc şi credinţa lui în Învăţătura Lui Isus sunt temele prezentei lucrări. Rodirile acestei împliniri vor fi consemnate şi înfăţişate în rânduiala lor firească într’o lucrare osebită al cărei titlu, de generală cuprindere, s’a impus, -în a toată smerenia, căci trufia oriunde şi în orice fel s’ar manifesta, este unul din păcatele cele mai greu de iertat,- a fi: Întru o filosofie creştină ortodoxă românească şi universală: justificarea lui o dă însăşi fiinţa neamului românesc care apare ca o predestinare sub duhul căreia, -dacă bine o înţelegem,- liberul arbitru al fiecărui “mădular” (I Corinteni 12, 14), al fiecărui “om” deci, ce compune, întregitor, această fiinţă, “lucrează” -cum spune Sfântul Apostol Pavel despre el însuşi- “din porunca” primită în lumina Învăţăturii Lui Isus: astfel, ca fiecare “om” al acestui neam să ducă, cum spunea Mircea Vulcănescu şi cum el însuşi a dus, o “vieaţă în Duhul Sfânt” (Mircea Vulcănescu, Pentru spiritualitatea filosofiei I, Dimensiunea românească a existenţei I, Bucureşti 1992, p. 52).
Mulţumesc tânărului, cu zarea-i desmărginită de înălţimile albastre peste care neostenit străbate, Octavian Blaga din a cărui iniţiativa s’a publicat această lucrare de temelie: din pridvorul căreia, ca dintr’o tindă de jur împrejurul unei biserici, privind roată prin veacuri cu credinţă în suflet şi în cuget că “Isus a murit pentru păcatul nostru potrivit scripturilor şi că s’a îngropat şi a înviat a treia zi, potrivit scripturilor” (Corinteni 15, 3-4), m’am încercat să desluşesc din neclara vremilor-urzeală capătul firului pur al texturei neamului românesc.
Se înţelege că într’o astfel de cuprindere nu au cum intra, ca să capete cât de cât vreun loc structural, -fie şi pe-o margine de ţesătură,- puncte de vedere precum cele relevate (pe la începutul secolului XX) de istoricul român, originar din Braşov, Ioan Bogdan, ales membru al Academiei Române (în 1903), în discursul de recepţie unde a desvoltat cronologic -printre altele- şi istoriografia poporului român. Extrag de acolo partea cea mai de jalnică neştiinţă rostită de acest cercetător de vechi cronici moldoveneşti lipsit de clara lor rânduire în adevărul vremilor: “… Putem zice, fără exagerare, că nici nu poate fi vorba de popor român înainte de absorbirea elementelor slave de către populaţia băştinaşe română în cursul sec. VI-X”. Mai trebue să observ că, această marcă de neştiinţă a fost pusă, de către un alt istoric român, Constantin C. Giurescu, în Istoria Românilor, în capul capitolului “Slavii” (Vol. I, ed. Il-a, p. 210), unde, de data aceasta sub semnătura proprie, apare -în completare- o altă marcă a neştiinţei: “Suntem un popor romanic de coloratură slavă, după cum Francezii, Italienii, Spaniolii sunt popoare romanice de coloratură germanică” (ibid., p. 210). În loc de orice comentar citez ad hoc pe Petre Ispirescu: “te îngreţoşezi… de tâmpenia şi de gugumania cărturarilor şi a procopsiţilor păgânătăţii” (din Poveştile unchiaşului sfătos, 1907).
Ca plinire a unei părţi din legea cea veche pot spune, dupa Dorianul Okelos (Okkelos, Ekkelos, Ekkelas) din Lucania, probabil un elev al lui Pythagoras: “scopul acestei scrieri este justificarea veşniciei lumii (a Universului)”.
Menţionez că “scrierea” de care este vorba a fost scrisă în doriana veche şi tradusă în elină în timpurile byzantine; bizuit pe acest fapt am afirmat că Okelos este Dorian, originar Thrac de la Istru. Să fi vrut Okelos, prin aceasta manieră de a redacta în doriană acest “tratat”, să arate vechimea şi originea acestei gândiri antepythagoreică? -ideea unei “substituiri”, cum zice istoricul referent din Munster, Prof. Dr. Heinrich Börie în Der Kleine Pauly, Bd. 4, col. 270 (după Harder, XXI) nu poate fi de susţinut, ci mai de grabă se impune ideea sublinierii sorgintei acestei gândiri, cu atât mai mult, cu cât, Pythagoras, el însuşi Thrac (din Samos) şi-a putut însuşi această gândire specifică thracilor de la Istru, prin tradiţie (deci direct de la sursă). Ce se poate afirma însă (fără teama de a greşi) este că dualismul lumii şi veşnicia ei, ca gândire şi ca trăire (în ea) urcă dincolo de secolele în care au trăit Pythagoras şi neoplatonicienii care şi-au însuşit această gândire trecând la formularea ei filosofică (după Platon, al cărui “Dualism” filosofic porneşte de la concepţia lui Anaxagoras, thrac ionian din Clazomenai, în Lydia, /n. 500-496, m. 428 a. Chr./, care punea, întregul proces de naştere a lumii şi desfăşurarea ei plină de sens, pe seama unui spirit atotfăcător şi conducător dominant). De la Diogenes Laertios (VIII, 80) se deţine “o ficţiune” asupra acestui tratat al lui Okelos: anume că nu i-ar fi aparţinut, ci că l-ar fi primit de la un nepot al celebrului Archytas din Tarent -şi el, tot din neam de dorieni, fiu al lui Menesagoras (după alte ştiri, al lui Hestiaios, Thrac din Thessalia)-renumit pythagorician (din prima jumătate a secolului IV a. Chr. – Aristoteles a scris mai multe cărţi despre el)- considerat (de Diogenes Laertios) ca autor al importantului tratat: “ficţiunea” lui Diogenes Laertios porneşte de la o scrisoare falsificată a lui Archytas către Diogenes Laertios, ea se sprijină însă pe un fapt real, acela că Archytas îşi redacta “dările de seamă” în doriana arhaică (cf. R. Harder, Ocellus Lucanus, Neue Philologische Untersuchung, Berlin 1926, pp. 30, 149, 151, passim, retipărire Dublin 1966). Importanţa tratatului lui Okelos e mare: el mărturiseşte nu numai despre postularea de către Pythagoras -”Thracul din Samos”- a “veşniciei lumii”, ci şi despre existenţa unui pythagoreism în secolul al II-lea a. Chr., când se crede că a fost scris acest tratat. Susţinând principiul “dualismului”, filosofia lui Pythagoras devine o filosofie pozitivă a valorilor eterne aşa cum erau percepute după “legea veche”.
Deşi istoria desfăşurării şi înstatornicirii gândirii în vremile scurse în duhul “legii vechi” a fost fixată în îndestule modalitaţi şi surse de informare -multitudine lângă multitudine- ea nu oferă unanimităţii cercetătorilor o structură inatacabilă în propria sa fiinţă; deşi această istorie curge -de după “potop”- de aproape şase mii de ani -în ziua când scriu Trăirea predestinarii s’au împlinit trei luni din seara de când am intrat în anul ebraic 5764- se constată, în însăşi structura spirituală a fiinţei ontologice a acestei istorii, grave boli incurabile ducătoare la uciderea omului de către om. Ele se cunosc şi apar la lumină în îmbrăcăminte de adevăr: şi ca să dau un exemplu citez cartea lui Israel Shahak, Povara a trei milenii de istorie şi de religie iudaică, Editura Fronde, 1997, din care se vede că spiritul lumii de sub legea cea veche, în care păcatul lui Cain (primul fiu al lui Adam şi al Evei), uciderea lui Abel, fratele său, nu avea pedeapsa spusă, este încă viu şi acţionează sub îndemn satanic. Ca din întâiul timp al înmulţirii oamenilor când satana îi urmărea cu ispitele lui în repertoriul cărora omuciderea constitue încununarea puterii lui: Homo homini lupus. Nu tot astfel stau lucrurile în cei aproape două mii de ani trecuţi de la “plinirea timpului” legii vechi şi îndreptarea ei după Vestea cea Bună. Istoria acestei vremi vădeşte deja semne de vindecare în structura fiinţei sale. Ele reies din primele documente şi dări de seamă christice în baza cărora s’au putut scrie primele istorii bisericeşti, cea mai cunoscută fiind a lui Eusebios, episcopul din Chesarea în Palestina începând cu anul 313 (născut probabil către 265, moare, ca episcop, în anul 339/340). Cât de importantă era socotită, în acea vreme, Învăţătura Lui Isus, prin care cel ce şi-o însuşea devenea un om nou şi bun, cu dragoste pentru aproapele său, şi aducea cu el o altă viziune a lumii şi o altă înţelegere a esenţei fiinţei omului, se constată din ansamblul evenimentelor descrise de Eusebios în a sa “Istoria eclesiastică”, ele impunând pe mai departe consemnarea lor pentru a fi cunoscute şi a se lua aminte. Dacă un Socrates -cel numit Scolasticul- scrie (în şapte volume!), în Constantinopol, în timpul împăratului Theodosius II (născut la 10 Aprilie 401, mort la 28 Iulie 450), “Istoria bisericească” dintre anii 305 şi 439, şi dacă în acelaşi timp şi în acelaşi loc, Sozomenos scrie (în nouă volume!) “Istoria bisericească” -el o începe însă din anul 324 şi, ca şi Socrates, o duce până în anul 439-, aceasta arată că în lumea vremii se petrecuse deja şi continua să se petreacă o mare schimbare morală, o înnoire promiţătoare de un “mai bine” stăpânitor peste oameni şi în însăşi fiinţa omului. Anii din care aceşti istorici eclesiastici încep relatarea evenimentelor legate de desvoltarea bisericii creştine, nu înseamnă că înainte de aceşti ani nu a existat o astfel de biserică, deci o istorie a ei, respectiv a creştinismului demnă de a fi fost scrisă. Atât Socrates Scolasticul cât şi Sozomenos erau de profesiune avocaţi: oameni ai respectării legilor care impuneau, înainte de toate, sprijinirea, în scris, pe dovezi certe, incontestabile şi mai puţin pe tradiţii sau povestiri de la om la om, ei nu puteau consemna decât fapte certe -evenimente- necontroversate, lăsând de o parte tot ce putea constitui pricină de discuţii. Această afirmaţie se vede întărită de faptul că Sozomenos a scris un Epitom (rezumat al unor documente istorice), în două volume, asupra primului timp istoric al Creştinismului, aceasta se ştie indubitabil, însă ambele volume s’au pierdut. Explicaţia scrierii acestor două volume ne este dată de faptul că Sozomenos, originar din Bethelia, de la Gaza, a fost crescut de călugări, de la care va fi deţinut suma informaţiilor sale, bazate, de sigur, nu numai pe tradiţii orale, ci şi pe documente scrise, care s’au pierdut şi ele odată cu cele două volume ale Epitomului său. Acest Epitom este o excepţie în scrierile lui Sozomenos -şi am arătat de ce-, căci nici profesia sa, nici locul din care scrie nu-i permiteau să facă apel la tradiţii sau la surse orale, ori să umble după culegerea acestora, mai ales că acestea nu puteau fi aflate decât din locuri şi de la neamuri îndepărtate, cum -în particular- erau cele de peste Istru; în aceeaşi situaţie s’au găsit şi Socrates Scolasticul, precum şi toţi ceilalţi scriitori eclasiastici din primele secole creştine, când consemnarea faptelor ţinea de locurile unde acestea se petrecuseră: hotarele acestor locuri erau trecute numai în cazurile faptelor excepţionale, şi acestea nu au fost puţine, o dovadă este prima cronică asupra “creştinismului primitiv” de la Constantinopol -numită Cronica de la Constantinopol- despre care ştim numai că s’a pierdut, nu şi ce conţinea. Ce se poate afirma în această privinţă, este că manifestarea creştinismului a dus chiar de la începutul ei la acumularea unui mare număr de documente -mă refer la cele scrise (dări de seamă, inscripţii etc.)-, dovadă peremptorie “suma celor dintâi texte scrise” ce au constituit “primele documente ce au stat la baza lucrărilor sistematice de mai târziu, a Evangheliilor propriu zise”. Cele dintâi texte scrise au luat fiinţă, unele, având la baza lor fie Cuvântul Lui Isus auzit direct de scriptor sau de la vreunul din discipolii Lui Isus, şi fixat de el în scris -despre Papias, episcop în Hierapolis (oraş în ţinutul Kyrrhestike, din Nordul Syriei, situat în apropiere de malul vestic al Eufratului) se ştie că a fost auditor al Apostolului Ioan-, altele, tradiţiile/transmisiile orale a spuselor/cuvântărilor Lui Isus şi a acţiunilor Lui (călătorii, conversaţii, minuni). Sfântul Evanghelist Luca, însoţitorul Sfântului Apostol Pavel, spune că atunci când a purces la scrierea Evangheliei ce-i poartă numele, în care a cuprins şi date referitoare la vieaţa Lui Isus, pentru acestea din urmă s’a slujit şi de informaţiile din biografiile existente deja, în special pentru Genealogia Lui Isus; cum de altfel a făcut şi Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, a cărui Evanghelie scrisă în limba aramaică -după cum ne informează episcopul Papias: “(Matei) a orânduit cuvintele Domnului în limba ebraică, iar de tradus l-a tradus fiecare cum a putut” (citatul după Noul Testament, tradus şi adnotat de Pr. Dr. Emil Pascal, “Editions du dialogue”, Paris 1975, “Introducere”, p. 26)- pare să fi văzut lumina zilei “în jurul anului 50”. Acelaşi episcop Papias ne mai informează că autorul celei de a doua Evanghelii, Ioan Marcu, -creştinul de origine iudaică, văr cu misionarul Barnabas prietenul şi însoţitorul Sfântului Apostol Pavel, lângă care pleacă, în prima călătorie misionară a lui Pavel, dar de care se desparte, “de la Pafos”, spre a se întoarce la Ierusalim (F 13, 13-14)-, a fost “tălmaciul” credincios al lui Petru (în Întâia Scrisoare a Sfântului Petru, anume în “Încheiere”, Petru îl numeşte “fiul meu” /IP 5, 13/) şi că Marcu “a pus în scris tot ce a auzit în predicile apostolului privitor la faptele şi învăţatura Domnului”. Iar Sfântul Apostol Pavel, în “Epistola a doua către Timotei” îi scrie acestuia în cuvinte apriate: “Când vei veni, adu-mi felonul pe care l-am lăsat în Troada, la Carp, precum şi cărţile mai ales pergamentele” (II Timotei 4, 13; citatul după “Noul Testament” în “Traducerea Parintelui Grigorie /Gala Galaction/” din 1927; Timotei este cel mai apropiat discipol şi colaborator al lui Pavel -al doilea este Titu-, el a fost “convertit în decursul celei dintâi călătorii misionare la trecerea prin Listra”, iar la revenirea în Listra, la a doua sa călătorie misionară îl ia cu sine şi de atunci Timotei rămâne lângă Pavel şi primeşte importante misiuni de încredere). Numărul mare al acelor documente, -unele contemporane cu Isus,- diversitatea lor, importanţa lor, pledează pentru începerea Istoriei Creştinismului din anii Lui Isus din locurile în care a umblat şi a propovăduit, şi, mai larg, în lumea veche, din timpurile apostolice. Lucrarea de faţă arată că, Istoria Ecleziastică începe -primis initiis- cu anul optsprezece al primului veac de la sfârşitul calendaristic al lumii vechi, odată cu anul naşterii poporului român. Iar partea de organizare a Bisericii Creştine începe, cu necesitate, din clipa pornirii activităţii misionare a Apostolilor. În sensul acesta avem mărturia Sfântului Apostol Pavel, în aceeaşi scrisoare adresată lui Timotei (supra): “Sileşte-te să vii curând la mine. / Căci Dima, iubind veacul de acum, m’a lăsat şi s’a dus la Tesalonic; Crescent în Galatia, Titu în Dalmaţia. / Numai Luca este cu mine. Ia pe Marcu şi adu-l cu tine, căci îmi este de mare folos la slujbă. / Pe Tihic l-am trimes la Efes. / Când vei veni adu-mi felonul pe care l-am lăsat în Troada, la Carp, precum şi cărţile, mai ales pergamentele” (II Timotei 4, 9-13). Din toate aceste detalii scrise lui Timotei reiese limpede că Biserica Creştină era temeinic organizată: cu locuri de adunare, cu slujbe, cu veşminte apostoliceşti, cu cărţi de rostire evanghelică: aceasta rezultă şi din Epistola Sfântului Apostol Pavel către Titu 1, 5: “Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi, precum ţi-am rânduit”. Felonul, de pildă, reprezintă haina cu care a fost îmbrăcat Mântuitorul în curtea lui Pilat. El este veşmântul preoţiei ce se pune în timpul slujbei peste celelalte veşminte (astfel alcătuit ca să poata fi uşor îmbrăcat şi purtat). Sfântul Apostol Pavel a îmbrăcat acest veşmânt, în timpul slujbei, în Biserica Domnului, -de sigur,- pentru a aminti, în toată sguduitoarea ei tragedie, jertfa supremă a Fiului Lui Dumnezeu Cel Întrupat. Dăruire supremă. Izvor fericirilor “pentru credinţa aleşilor lui Dumnezeu şi pentru cunoştinţa adevărului celui întocmai cu buna cucernicie”. / “Întru nădejdea vieţii veşnice, făgăduite mai înainte de anii vecilor de Dumnezeu care nu minte” (Titu 1, 2). Pentru care Sfinţii Apostoli au împlinit voia Domnului propovăduind Învăţătura Lui, precum stă scris şi în Epistola a doua a Sf. Apostol Pavel către Timotei: “Pentru care cuvânt, te îndemn să ţii aprins darul Lui Dumnezeu, cel ce este în tine, prin punerea mâinilor mele. / Căci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii, şi al dragostei şi al minţii sănătoase. / Deci, nu te ruşina de mărturisirea Domnului nostru nici de mine, care sânt în temniţă pentru el, ci, cu puterea lui Dumnezeu, fi partaş necazurilor Evangheliei. / El ne-a mântuit şi ne-a chemat cu chemare sfântă, nu după faptele noastre, ci după a sa găsire cu cale şi după darul ce ni-a fost dat în Christos Iisus, mai înainte de începutul veacurilor, / Iar acum s’a dat pe faţă prin arătarea Mântuitorului nostru Christos Iisus, cel ce a nimicit moartea şi-a adus la lumină viaţa şi nemurirea, prin a sa Evanghelie. / Spre aceasta pus am fost propovăduitor şi apostol şi învăţător păgânilor” (în Timotei 6, 11). Insemnătatea acestor pasaje e mare. In primul rând, pentrucă se arată, aici, “pe faţă” un mod, (ne)condiţionat de trăirea predestinării. Apoi, că aflăm din ele că primii Capi ai Bisericii Lui Isus au fost Apostolii Lui. Aceştia au organizat slujbe (pentru arătarea realităţii adevărate a Lui Isus-Dumnezeu, a venirii Lui pe lume din nemărginita iubire faţă de oameni, a Invierii Lui şi a Înălţării Sale la Cer), au rânduit preoţi şi ajutoare, au instituit ritualuri pentru ca tot omul să vadă, să creadă şi să capete certitudinea acestei realităţi necesară existenţei lui pământene trecătoare şi câştigării celei cereşti, veşnice. Pentru toate acestea Apostolii au avut nevoie de documente scrise, autentice, redactate în chiar timpul când Dumnezeu-Isus umbla ca om printre oameni, şi la puţin timp dupa Învierea şi Înălţarea Lui la Cer: nu cât pentru ei care au trăit în preajma Lui Isus şi puteau mărturisi despre El, ci pentru preoţi, pentru ca ei să găsească acolo spre neuitare şi transmitere de încredinţare cuvântul lor despre cele ce s’au fost auzit de la Christos Isus şi văzute la El, despre minunile ce le-a săvârşit şi despre toate câte El le-a făcut în văzul oamenilor. Pentru aceasta a cerut Sfântul Apostol Pavel, lui Timotei, “felonul… lăsat în Troada la Carp, precum şi carţile, mai ales pergamentele”. Legat de predestinare -ca existenţă în sine, nu cum în modul desprins de mine din istoria de capăt a formării poporului român, (dar şi în acest mod trece valabilă predestinarea)- e important să observ că unii prelaţi creştini ortodocşi -printre cari, arătat ca mai valoros, este Părintele Dumitru Staniloae- neagă existenţa predestinării. “E de remarcat că doctrina predestinaţionistă n’a apărut niciodată în cuprinsul ortodoxiei”, zice Părintele Dumitru Staniloae. “Ea e specifică protestantismului şi cu deosebire calvinismului, adică tocmai popoarele care s’au dovedit ca cele mai active şi mai întreprinzătoare, creind marile imperii coloniale şi comerţul mondial” (Dumitru Staniloae, Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de Creştinism şi Ortodoxie, Sibiu, 1942 / Bucureşti 1993, p. 93). Aceasta “este o imensă eroare”, ca să mă folosesc de propriile cuvinte ale Părintelui Staniloae (spuse în op. cit., p. 83; ele se potrivesc foarte bine întregei filosofii a lui Lucian Blaga). Oare cum trebuesc privite rostirile din Epistola Sfântului Apostol Pavel, către Galateni: “Dar când Cel ce m’a ales din pântecele mamei mele şi m’a chemat prin darul sau, bine a voit / Să descopere pe Fiul său întru mine, pentru ca să-l propovăduesc între neamuri, numai de cât – fără să mă sfătuesc cu nici un om” (Galateni 1, 15-16) sau cele din Epistola sa către Efeseni: “După punerea la cale cea de veacuri pe care a desăvârşit-o în Christos Iisus, Domnul nostru, … Din care îşi trage numele orice neam în cer şi pe pământ”, (Efeseni 3, 11 … 15) sau cele din Epistola a doua -a sa- către Tesaloniceni: “lar noi, fraţilor iubiţi de Domnul, datori sântem totdeauna să mulţumim lui Dumnezeu pentru voi, că v-a ales Dumnezeu din început, spre mântuire, întru sfinţirea Duhului şi întru credinţa adevărului” (II Tesaloniceni 2, 13) sau cele din Epistola întâia sobornicească a Sf. Apostol Petru: “Care întradevar a fost orânduit mai înainte de întemeerea lumii, dar a fost arătat, în anii cei mai de pe urmă, pentru voi” (loc. cit., 1, 20), dacă nu ca adeveriri ale existenţei predestinării? Chiar şi pentru neamuri? Cred că nu împrisoseşte să mai spun şi aici că Tesalonicenii erau neamuri de Thraci înrudiţi din veac cu cei de la Istru: Dacii şi Geţii. Greşeala la noi -greşeala gravă la toţi cei care o fac- provine din înţelegerea -şi de aici definiţia predestinării ca: “Desfăşurare, înlănţuire fatală a evenimentelor, ursită, menire, soartă scrisă”, mergându-se până acolo, că sub “ursită” să se înţeleagă/definească: “Fata predestinată, orânduită de soartă ca să devie nevasta unui flăcău; soarte şi destin” (I.-Aurel Candrea, în Dicţionarul limbii române din trecut şi de azi, s. v.). Toate aceste înţelesuri/definiţii sunt surogate/produse capofacturate ieşite “din şcoala înţelepciunii omeneşti”, nu “cuvinte învăţate de la Duhul Sfânt lămurind lucruri duhovniceşti, oamenilor duhovniceşti” (I Corinteni 2, 13), ele nu au nimic comun cu predestinarea de care vorbesc Sfinţii Apostoli, primitorii Logosului Divin şi propovăduitorii Lui, întru ascultare, oamenilor. Puterea şi durata existenţei româneşti -viitorul ei- ţin strâns de trăirea predestinării: de modul cum o înţelegem şi ne supunem ei.
