o analiză de Ştefan NEAGOE
Un asemenea titlu, scris în româneşte, apărut într-un jurnal românesc tipărit în exil, semnat de un român, pare, fireşte, să anunţe preocupări politice româneşti, pentru ceea ce se defineşte din ce în ce mai clar, ca trăire a fiinţei româneşti a neamului în Ţara din exil şi în exilul din Ţară.
Privit însă de pe scara istoriei lumii de azi, acest titlu se abstractizează şi se auto-impune definind o fenomenologie distinctă, specifică unor condiţiuni noi de existenţă a unui număr din ce în ce mai mare de naţiuni. El se înscrie – pentru istoric, pentru omul politic, pentru sociolog, pentru filosof, pentru antropolog, pentru etnograf sau pentru omul de cultură, ca şi pentru orice om ce simte şi acţionează sub energiile primite de la moşii şi strămoşii lui în cadrul colectivităţii originare – ca un titlu care, din cauza forţei “luciferienilor” ce au dislocat şi continuă să disloce, sub diferite forme, societăţi întregi din modul lor tradiţional de viaţă, tinde să devină general – cu un sens precis – căpătând de pe acum caracterul mondializării şi semnele duratei.
În polonă, în cehă, în ungară, în iugoslavă, în bulgară, în coreeană, în pachto, în toate limbile popoarelor desţărate, titlul subzistă ca realitate acută a aceleiaşi drame, având acelaşi conţinut.
Popoare ale Europei de Răsărit şi ale Asiei, popoare ale Africii şi ale Americii, acelea peste care, ca formă de guvernare instalată prin crimă şi forţă şi menţinută prin crimă şi forţă, stăpâneşte azi – de mai îndelungă sau de mai puţină vreme – o autoritate distrugătoare de libertate şi de conştiinţe, străină de aspiraţiunile naturale, venind pe toate planurile de activitate şi de dezvoltare a indivizilor “reali” şi a colectivităţilor “reale” în conflict total cu fondul lor etnic-naţional şi politic, se găsesc azi în Exil în propria lor ţară sau în afara ei şi caută să-şi regăsească fiinţa istorică a ţării, cu toate sfintele ei tradiţii şi drepturi, în care, cu simţ şi sevă din depărtări şi îndreptăţiri istorice, pot, înţeleg şi trebuie, real şi pacific să rămână şi să se sporească. Pentru că ţara de pe locul unde s-au născut, au crescut şi s-au afirmat ca popor le-a fost suprimată politic, iar spiritual înnăbuşită, indivizii “reali” se salvează în unul din cele două moduri de exil ce le este cu putinţă; evident, pentru conservarea vieţii personale, dar şi pentru conservarea vieţii pentru ţară. Ei se găsesc suspendaţi – ca să ne exprimăm ca Horia Stamatu în coloanele acestui periodic – “între creaţie şi neant” (în Cuvântul românesc din Aprilie 1984, p. 4).
Lumea de azi de află într-o încleştare antagonică cu înfăţişare şi semne de apocalips…
Deoparte: credinţa şi libertatea absolută, aceea prin care se sfinţeşte ca prim slujitor de vrednicie întru mărirea lui Isus Christos pe pământ, Papa; aceea care face ca toate seminţiile şi neamurile să se închine Atotputernicului şi să se încreadă Lui; aceea care aduce pe suveranii şi şefii de stat să guverneze după reguli bine rânduite şi după buna chibzuinţă şi înţelepciune politică, cu respect pentru non-violenţă asupra omului şi drepturilor lui, supunându-se în fiece moment de hotărîre sau dificultate în problemele de Stat voinţei majoritare libere a cetăţenilor, ca primind de la aceştia dreptul legal de a fi reprezentaţi în faţa lumii; aceea care propovăduieşte ca toţi membri unei colectivităţi, ai unei cetăţi sau ai unui Stat, să vegheze la păstrarea ordinei ce decurge din iubirea aproapelui şi respectul faţă de grupul în care este încadrat: colectivitate restrânsă, societate etc.
De alta: comunismul materialist şi ateu, distrugător de libertate şi de drepturi; mutilator de Istorie şi de Adevăr; vânturător de etnii, ajuns să stăpânească prin forţă criminală şi minciună, prin maşinaţiuni oculte şi corumperi de mase politic neexperimentate – acelea care trudeau, sufereau şi sperau mai mult – în cea mai întinsă ţară din Europa, Rusia, unde subzistă, sub forma cea mai ilegală, prin procedee diabolic concepute şi aplicate cu cea mai tiranică violenţă şi supraveghere, anihilând sau suprimând orice cetăţean potrivnic sau stânjenitor; propagator de anarhii şi insurecţii; iniţiator şi susţinător de dictaturi criminale în ţările slab pregătite politic şi lipsite de apărare; invadator, viclean, purtător îndărătnic al războiului rece sau al diplomaţiei şarpelui; organizator al crimelor “la distanţă”; fondator al şcolilor de criminali în lume, cu ajutorul cărora răspândeşte şi întreţine o “teroare neagră”, dar şi a unor metode de propagare a comunismului pe întreg globul şi de convertire a maselor pentru a le putea aduce sub ascultare absolută. Un comunism iritat şi nebunesc – forjat pe puterea glonţului şi a otrăvii, pe răscoale locale sau invazii, pe ameninţări sau indiferenţă supravegheată, angajat într-o luptă gigantică de distrugere a duhului libertăţii şi de dominare, prin subjugare, a lumii. Un comunism căruia profitorii nebuni şi venali, inconştienţi de răul ce îl fac, i se supun orbeşte, în timp ce, organizaţii ocult dirijate şi subvenţionate, pun la cale “lovituri de Stat”, adăugându-şi, dozat, – după algoritmul unei matematici politice absconse accesibilă exclusiv unor protocolaţi – noi tiranii, sub alt veştmânt camuflaţi, toate în vederea atingerii aceluiaşi scop: o singură putere dominantă, conducătoare!
Cât de categorică, de marcantă, de delirantă este în acest sfârşit de secol al robotului lupta dintre bine şi răul aprins pe suprafaţa bietei noastre planete cu flacăra roşie continuu întreţinută cu sângele celei mai sfinte fiinţe, omul, o dovedesc gloanţele ce au făcut să curgă pe pământ sângele Papei; o dovedesc trupurile neînsufleţite ale piloţilor ucişi de “omul nou sovietic”, suit în pândă aeriană pentru a dovedi lumii puterea lui distrugătoare faţă de tot ce nu este sovietic; o dovedesc victimele ucise de acelaşi “om nou sovietic” căzute în apele mării în locuri de sub controlul lui, de unde nu li se îngăduie să-şi regăsească ţărâna patriei prin grija celor de lângă care au fost luaţi pentru totdeauna; o dovedesc genocidele repetate comise de “omul nou sovietic” pe pământul ţărilor pe care s-au instalat şi pe pământul ţărilor pe care le-au invadat temporar; o dovedesc sutele de milioane de oameni aflaţi din cauza “omului nou sovietic” în ţara de exil sau în exilul din ţară. O dovedesc calculele reci pe care le face “omul nou sovietic” lângă sângele cald, proaspăt împroşcat de el pretutindeni; în aer, în apă, pe pământ.
Cine? dacă nu este golit de simţ uman, dacă nu se mişcă pe zig-zagurile nebuniei, dacă nu este măsura unităţii de măsură a comunismului: stalinixul, ar mai putea acum, după atâtea şi atâtea crime comise în lume, să afirme că “în spatele comunismului este o lungă şi glorioasă istorie”? sau să dea crezare puhoaielor de minciuni, declarate ori tipărite, lansate cu neruşinare, şi sfidare a oricărui protest, dirijate cu intenţii subversionare de politica sovietică şi de ocultismul cel mai desăvârşit camuflat, activ în toate ţările globului socotite prielnice pentru jocul peste vieţile şi sufletele oamenilor.
Cine? ar mai putea crede că acest comunism făuritor al “omului nou sovietic” a apărut şi se menţine ca un “curent ideologic permanent care îşi are originea sa psihologică în spiritul de justiţie şi de revoltă împotriva nedreptăţilor sociale”? refuzând să vadă că în orice ţară unde se înstăpâneşte o putere comunistă sau de tip comunist ea destramă şi dărâmă, trăgând mai departe grapa cruzimii – grapa “omului nou sovietic” – peste oraşe, peste biserici, peste ogoare, peste milioanele de frunţi şi piepturi omeneşti, în valuri de ură necurmate!
Nu însă despre această luptă antagonică vrem noi să scriem în coloanele acestui ziar. Ea a fost menţionată şi subliniată de multe ori, deşi – după părerea noastră – nu îndestul de apăsat şi nu întru totul pe faţă.
Suntem interesaţi a scrie într-un alt fel decât cel politic despre ţara din exil şi exilul din ţară, întrucât s-a creat în omenire o stare de fapt – realităţi sociale noi – care îşi caută forme de viaţă nouă, cert şi sigur definite, care nu pot fi trecute cu vederea:
1. În ceea ce am numit ţara din exil: printr-o dublă legitimitate ( a societăţii locului şi a individului desţărat) care să asigure, în drept şi în fapt, acestuia din urmă, posibilitatea continuării propriei sale vieţi şi a firului politic, economic, cultural, religios şi istoric al ţării şi stării pe care o poate reprezenta şi din care a fost brutal întrerupt de violenţele comuniste sau, altfel spus, pur şi simplu tirane, ce l-au împins pe drumurile exilului.
2. În ceea ce am numit exilul din ţară: printr-un consensus tacit, nemărturisit (din prudenţă), luat de la om la om, nu prin transmitere de cuvânt (cuvântul pentru cei ce s-au închis cât mai bine, – ca într-o capsulă inexpugnabilă – în exilul din ţară fiind interzis şi sinonim cu “pericolul de moarte”) ci prin metode, fireşte, proprii fiecărui individ şi popor, asupra cărora (tot din prudenţă) nu este cazul a vorbi: “în vremurile rele cel înţelept va tăcea”, căci “acesta este ceasul lor, cel din puterea întunericului”. Dar despre care se poate spune că, cele mai adesea, nu pot fi bănuite, nici sesizate util, faţă de care duşmanul se va găsi totdeauna prea departe pentru a-i putea împiedica efectele, în special cele ce ţintesc spre viitor; manifestările şi ieşirile în vileag, izolate, sunt dăunătoare şi pot compromite şi măcina rezistenţa unui popor întreg.
Exilul şi Ţara trăiesc azi două mari transformări neîntânite încă nici în şirul evenimentelor istorice şi sociale, nici în cel al comportamentului individual sau colectiv.
Preocuparea noastră este aceea de a observa aceste fenomene noi, din locul în care ne aflăm – adică din ţara din exil -, a le descrie şi a le clarifica, pentru a le putea mai bine înţelege şi pentru ca prin concluziile ce se vor putea desprinde din aceste noi realităţi sociale surprinse (şi văzute) în specificitatea lor ireductibilă la vreoaltă sferă a realităţilor sociale care au deja un trecut studiat şi cunoscut de “sociologia din secolul 20”, să justificăm, cât mai ştiinţific (fără a ne asuma pretenţia de a ne fi apropiat de posibilitatea enunţării unor legi sociologice) şi istoric, esenţialul şi reprezentativul în formele exilului din contemporaneitatea pe care o trăim. Şi dacă înafară de aceasta vom reuşi, ca un corolar al definiţiilor, să arătăm că ceea ce se numeşte şi se admite în Occident ca alcătuind “drepturile omului” în baza cărora se poate acorda sau nu unui refugiat politic “dreptul de azil”, reprezintă de fapt, şi în fapt, o inadmisibilă grăniţuire a libertăţii omului – (cu consecinţe dramatice pentru marea majoritate, dacă nu chiar pentru toţi aceia care, siliţi de conştiinţa lor, de firea lor şi de ideile lor despre viitor şi de atâtea şi atâtea alte cauze umane, înafară de acea urmărire politică sângeroasă care pune în imediat libertatea şi viaţa în pericol – despre care se cere a se face dovadă ignorându-se voit o stare de fapt arhi-cunoscută, o asemenea dovadă fiind practic imposibil a o face – să-şi părăsească ţara aflată sub tiranie şi se găsesc în exilul de afară) – vom considera că nu am făcut nimic altceva decât fapta-datorie de a fi atras atenţia asupra unor stări sociale omenesc degradante. “Il n’est jamais permis de détériorer une âme humaine pour l’avantage des autres”, spunea Rousseau, cu toată amărăciunea şi indignarea umană, două secole mai devreme!
Lumea de azi trăieşte o îngrijorătoare decadenţă morală şi spirituală: căderea în egoism material şi înnăbuşirea dragostei de aproapele. O parte din cetăţenii reali ai popoarelor sufocate şi anihilate politic şi cultural, care au ales exilul dinafară, se află, fără excepţie, în acest exil, în situaţia amarei dezamăgiri, puşi/siliţi să lupte cu dificultăţi moral degradante care se răsfrâng dureros asupra frunţii şi sufletului lor. Se exercită – de data aceasta în numele sfintelor drepturi ale omului şi de pe locul ţărilor libere şi ultracivilizate – asupra personalităţii fiecărui refugiat, o presiune care nu poate fi privită decât ca infamă, şi care introduce noi frontiere sociale în cazul coexistenţei grupurilor – noi veniţi şi autohtoni – în acelaşi cadru spaţial. Aceste – noi – realităţi sociale se cer cercetate şi luate în considerare, în ansamblul lor, pentru a fi analizate, cel puţin pentru interesul problemelor sociologiei şi ale istoriei sociale, dacă nu în ajutorul imediat al omului din a doua lui ţară. Spunem şi în interesul problemelor sociologiei, pentru că toate aceste fenomene nou apărute în cadrul diferitelor grupuri sociale nu se pot încadra, metodic, în nici una din ramurile sociologiei din stadiul ei actual de dezvoltare şi de conţinut; din această cauză ne gândim a le cuprinde într-o ramură distinctă, pe care am numi-o sociologia extremelor”.
“Studierea acestor fenomene sociale noi (specifice dezechilibrului vremurilor prin care trec societăţile umane actuale) prin metode cât mai exact posibile din punct de vedere ştiinţific – dacă în sociologie poate pătrunde ştiinţificul – are o dublă importanţă: una pentru durata generaţiilor aflate azi în exil, alta – deşi, aceste fenomene le socotim şi le dorim cât mai repede, istoric, trecătoare – pentru societăţile de mâine, care, se vor transforma, cu certitudine, sub influenţa acestor stări sociologice de fapt, întrucât ele se resimt de pe urma pierderii unor «particularităţi» ale «naţionalului», căpătând deja un anume caracter de «extremă internaţională». Aceste «particularităţi naţionale» au intrat, volens nolens, de pe acum, în atenţia şi preocuparea celor mai multe din societăţile stabile, unele manifestări ale membrilor acestora resimţindu-se de o oarecare influenţă – pozitivă – din partea exponenţilor acestor ţări din exil. Dăm ca exemplu gândirea existenţială (existenţialistă), aceea care discută şi evidenţiază relaţiile dinamice dintre oameni, fenomen cultural apărut şi dezvoltat, pentru prima dată, în România dintre cele două războaie mondiale, ai cărui reprezentanţi au fost – printre alţii – având ca precursor pe Eminescu, Constantin Brâncuşi, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Virgil Gheorghiu, Emil Cioran – acesta se situează, într-un fel aparte, către gândirea existenţialistă sceptică-, Eugen Ionescu, Horia Vintilă, fenomen cultural continuat, în exil, în Franţa – de către cei ce au emigrat acolo – unde au influenţat puternic – am putea zice chiar au modificat – orientarea culturii franceze (se crede greşit că în Franţa existenţialismul a fost inspirat de ideile lui Soren Kierkegaard şi Martin Heidegger – Jean-Paul Sartre este un caz aparte, el fiind mai puţin existenţialist decât a fost clasat). Un alt exemplu este grupul de ingineri români emigraţi în Argentina. În urma unui cutremur care a distrus toate clădirile mari/înalte din oraşul San Juan de la marginea Anzilor, şi le-a avariat aproape pe toate celelalte, oraşul a fost refăcut, cu construcţii rezistente la cutremur, după calculele inginerilor români de acolo al căror coordonator a fost inginerul Nicolae Horodniceanu. După un nou cutremur în zonă – de aceeaşi tărie cu cel care distrusese San Juan-ul, cutremur care nu a mai afectat nici una din construcţiile înalte sau mai puţin înalte a căror structură de rezistenţă a fost executată după proiectele Horodniceanu, statul argentinian a înfiinţat la San Juan o Şcoală Politehnică, al cărui director a fost numit inginerul N. Horodniceanu, acesta preluând, ca profesor, conducerea catedrei de seismologie, creată de el. Ca o recunoştinţă deosebită, inginerul Nicolae Horodniceanu a fost făcut cetăţean de onoare al oraşului San Juan”.
Azilantul de azi, cel politic sau cel aflat din alte pricini departe în aceeaşi situaţie, nu se poate asemui nici cu acel Zopyrion – fiu al răzvrătitului Bagabuhsa ucis de Darius – care şi-a aflat scăparea la Greci după eşecul acelei revolte împotriva marelui Ahemenid, nici cu exilatul de la Tomis, poetul dragostei, Ovidiu.
Grupurile de refugiaţi de azi nu pot fi comparate şi nici nu pot vieţui ca grupurile – ne referim la acelea, ce le cunoaştem mai bine, din istoria poporului nostru – de Albanezi, de Bulgari, de Turci, de Kurzi, de toţi acei care în epoca tiranică a sultanilor şi-au găsit refugiu – şi un adăpost – la marginea imperiului otoman, în Dobrogea acelor secole înfricoşate, ca şi, tot acolo şi tot atunci acea sectă de eunuci religioşi, Skoptzyi. Nici o asemănare între refugiaţii de atunci “fugiţi de groaza semilunei”, şi cei de azi “fugiţi de groaza secerei şi ciocanului” sau de groaza altor semne, din punctele de vedere ce le observăm, deşi, şi despre aceia s-ar putea zice că aveau la baza exilului lor aceleaşi cauze, ca şi refugiaţii de azi, politice, tiranice şi de cult.
Şi de asemenea, nici “Franţa de peste mare” – ţara din exilul în care se afla şi tânărul general de Gaulle – şi nici Francezii “reali” rămaşi în exilul din Franţa acelor ani, nu se pot asemăna, cu fenomene sociologice – necum de trai – cu nici una din “ţările” aflate azi în exil şi cu nici unul din popoarele rămase în exilul din propria lor ţară.
Şi oricât de bizar ar putea să pară şi o asemenea comparaţie – necesară din punct de vedere socilogic – indivizii tuturor naţiunilor aflaţi azi în exil nu se pot asemăna nici cu Evreii siliţi să părăsească ţara de vieţuire tradiţională. Diversitatea acestor aspecte sociologice nu este însă, din păcate, aşa de mare încât să se poată afirma despre toţi acei noi aflaţi în exil, ceea ce, într-un studiu particular, de caracter tot sociologic, afirma rebelul Voltaire: “Nous ne sommes au fond que des Juifs avec un prépuce” (“De l’état des Juifs en France”, în “Essai sur les moeurs et l’esprit des nations”, Tome II, Ed. Garnier, Paris 1963, Chapitre CIII, p. 61).
Se va lămuri mai bine de ce urmărim să studiem aceste fenomene sociale, dacă amintim cititorului câteva pasaje dintr-o carte care a trecut neobservată, deşi era semnată de Jean Giraudoux, scriitorul francez citit şi iubit nu numai de Francezi, – pasaje din care reiese că occidentalul cu greu ar putea înţelege cam ce ar însemna omul şi ţara din exil. Pentru orice occidental – şef de Stat, om politic sau simplu cetăţean – individul şi ţara din exil nu există decât în raport cu “legea”. El nu are cunoştinţă de un alt fel de existenţă decât aceea privită din punct de vedere politic şi numeric. Realităţile psihologice, sociologice, economice, lingvistice, cele care afectează istoria, etnologia, geografia umană şi demografia, ştiinţa moravurilor şi antropologia culturală sau socială apărute ca urmare a împingerii omului în exil, îi sunt străine şi deocamdată nu vede în acestea nici un interes pentru el. Altfel zis, occidentul are o inerţie mare faţă de problemele sociale străine.
Iată: “Ill este différentes sortes d’exil,.. il y a aussi l’exil dans sa propre patrie”, îi spunea lui Giraudoux un cetăţean al uneia din naţiunile mici din Est invadate de vremelnica nebunie atotputernică în aproape toată Europa anilor 38-39. Şi occidentalul care era Giraudoux, surprins de o asemenea afirmaţie, şi confuz, nu poate spune decât: “J’ai une vague idée de ce que cela peut etre” (“Pleins pouvoirs”, Paris, 1939, p. 29).
“Une vague idée…”, iată de ce domeniul complex al acestor realităţi în prezenţa cărora, pe neaşteptate, s-au găsit – ca dată, după încetarea (mai mult formală) a celui de-al doilea război mondial – societăţile occidentale, europene şi americane, se cere a fi atent şi temeinic analizat: în numele înţelegerii de către toţi, în numele umanităţii, pentru a putea fi util viitorului omului pe, din ce în ce mai, incomoda noastră planetă.
Societatea de care intenţionăm să ne ocupăm şi către care ne vom îndrepta eforturile de obsevare este departe de a mai răspunde definiţiei preluate – ca început filosofic – de ştiinţa sociologiei de la Aristot: “Societatea este un organism; prin ea viaţa se continuă şi se sporeşte”.
Şi este şi mai departe de acele faimoase articole 1 şi 2 din acea Déclaration des droits de l’homme et du citoyen care exprimau principiile anilor 1789: 1. Les hommes naissent et demeurent libres et égaux en droits”. 2. “Le but de toute association politique est la conservation des droits naturels de l’homme. Ces droits sont la liberté, la propriété et la résistance a l’opression”.
Prima definiţie, aşadar, comunismul ar fi trebuit alungat, ca antinatural, dintre oameni, prin simplul fapt că în ordinea naturală nu poate exista o umanitate atee. Apoi, ar fi trebuit alungat dintre oameni imediat ce i-au apărut “roadele”, adică de la primele crime comise după depăşirea acelei perioade de furie roşie împotriva oamenilor paşnici dar de altă orientare ideologică, ce s-a putut numi de către idealiştii inconştienţi “terorism egalitar”!. Sau mai apoi, ar fi trebuit alungat dintre oameni de la primul genocid din Rusia intitulată “sovietică”, în care au fost crud suprimaţi de către “reprezentanţii” certificaţi ai “clasei muncitoare”, milioane şi milioane de ţărani credincioşi Sfintelor Scripturi şi pământului ţării. Da! Ar fi trebuit alungat atunci dintre oameni când întreaga lume ar fi putut înţelege, dacă ar fi vrut, ce înseamnă pentru comunism şi comunişti “respectarea fiinţei şi drepturilor omului încadrate în drepturile sociale”.
Raţiunea acestor studii?
Două idei: Una ce se desprinde din cuvintele adresate de Motesquieu unor tineri aflaţi la începutul pregătirii lor pentru viaţă: “Les hommes manquent souvent de pain et de sens comun. Pour leur assurer a tous le pain, le bon sens et les vertus qui leur sont nécessaire, il n’y a qu’un moyen: il faut beaucoup éclairer les peuples et les gouvernements; c’est la l’oeuvre des philosophes; c’est la vôtre”. A doua, categorică şi clară, ca ziua cea mai clară, exprimată de Rousseau: “Sitôt que quelqu’un dit des affaires de l’Etat: Que m’importe? On doit compter que l’Etat est perdu” (Le contrat social, III, 15). Această credinţă politică a lui Rousseau ar trebui să fie credinţa oricărui cetăţean fidel şi credincios Statului pe pământul căruia s-a născut.
Pentru ca aceste studii să poată căpăta sub lupa oricărui cetăţean, după cum şi oricărui critic politic recunoaşterea caracterului ştiinţei în cae se vor încadrate ele vor fi ţinute în afara oricărei ideologii partizane.
În investigarea acestui domeniu sociologic nou ne vom folosi de acele metode specifice, necontaminate încă de preconcepţii sau de poziţii dogmatice absolute. Chit că, ştim de pe acum, nu vor lipsi nici bănuiala, nici critica răutăcioasă, nici acuzaţia.
Fireşte: Nu vom putea privi însă prin aburul de smoală şi pucioasă de lângă cazanul Kremlinului. Ci totdeauna dintre miresmele veşnic dulci ale Grădinei Gethsemani.
Ne vom feri să confundăm socialul cu politicul şi cu generalul, după cum nici “specificitatea situaţiilor concrete ale noilor conjuncturi generale” cu “particularul” sau cu “întâmplarea”.
Vom studia Ţara din exil şi Exilul din ţară pe structura noastră românească, întrucât, din ceea ce putem confirma de pe acum, aceasta este una din structurile cele mai complexe şi complete, din studiul căreia se vor putea degaja, pentru cele mai multe fenomene, criteriile şi limitele generalizărilor posibile. Cazurile de particularitate naţională se vor grupa şi studia aparte.
Suntem datori să notăm aici că Ţara din exil şi Exilul din ţară au căpătat, pentru cei aflaţi în exil, drept de legitimitate în 1945 (Octombrie), când, un mare vizionar şi poliglot român – căruia Românismul îi datorează faţa curată a politicii sale atât în ţara din hotarele ei fireşti de dinainte de catastrofa din 1944, cât şi după catastrofă, în Ţara din exil – a redactat, ca delegat al guvernului român din exil, acel “Memoriu” care, prin însăşi vrerea faptelor şi căilor istorice, avea să aşeze în legalitate mondială sistemul tuturor partidelor care militează pentru un autohtonism riguros, ortodox şi tradiţional.
Partea a doua a acestui studiu, pe care, prin accepţiunea redacţiei, va fi publicat în numărul următor, este intitulat “Cauzele ruperii pragului societăţii tradiţionale româneşti”, cu două punctări amare care ameninţă şi umilesc fiinţa din exil: “Din dosul oglinzilor festive” şi “Dinlăuntrul carapacelor”. Ea face parte din “Prolegomenele” studiilor.
16 Septembrie 1983
Freiburg im Breisgau
