o poezie de Baruţu T. Arghezi Tipurile vechi, durate’n omenire au ridicat zidiri credinţelor de ieri, ca sufletul şi moartea să aibă pomenire în vecia din care nu voieşti să pieri ! Zece veacuri te-au încins cu tării de nepătruns între sfinţii de lumină, coborâţi între altare sub un cer plin de luceferi şi ecouri, drept răspuns la chemările de suflet şi credinţa de’nchinare. Te-au durat în câmp şi spini, ca’n icoana cu Isus răstignit şi’ncoronat pe o cruce de măslin, cioplitori în piatră dură, cu himerele de sus ce împart, în vânt şi duh, ostenitul lor suspin. Bolţile de’ncrucişare din catapeteasma grea poartă înnălţări spre cer şi de rugă’ngenunchieri pentru cei ce închinarea uşurează, de-ar putea, vina de-a trăi păcătuind şi păcatele de ieri… Sub poarta grea e pragul adâncit, ca ros de ape, de călcătura moale a paşilor ce l’au trecut… Cum putea, oare, timpul, ca să sape tăria pietrei, fără credinţa pasului făcut ?! Te iartă Cel-de-Sus, de te închini smerit ori de-ai greşit cu voie, ori de-ai furat, căci, purtat de fumul candelei ce a murit, te simţi urcat în slavă şi cu sufletul curat !
( Mânăstirea Ampurias, Spania )
