versuri de Alexandru SFÂRLEA
De ce m-aş scuza –faţă de-un timp
verzui licărind –
într-o sâmbătă vag însorită,
cu razele-nfipte în celulele clipei,
unica, dacă ar exista, ce refuză să treacă
pe sub privirea-mi asurzitor de lividă?
În palma dreaptă am scrijelit
racul meu săgetat :
îl văd, crispat de usturime,
cum îşi înfige cleştii tot mai adânc în carnea
răzimată de oase
într-o indecizie sisifică, parcă –
îmi extirpasem – cu o migală
de chirurg veleitar – linia vieţii
şi, cum o ţineam între degete,
ea şi luase forma unui zero mic şi urât,
cât să încapă acolo clipa aceea, unica,
dacă ar exista, ce refuză să treacă :
într-un alt timp, aidoma celuilalt, poate,
verzui licărind…
