un articol de Caşin Popescu
“Maxima fundamentală după care limba este o formă, nu o substanţă” -“fundamentală” pentru lingvişti- este o eroare, ea este promovată de şcoala înţelepciunii omeneşti -să o numesc, la subiect, a lui Franz Bopp, lingvist german (1791-1867) a cărui Gramatică comparată a limbilor indoeuropene stă la originile lingvisticei comparatiste (vezi revista Lingua II, 1949, pp. 54-63)- cum definea Sfântul Apostol Pavel launlocul ideilor neduhovniceşti propagate de cărturari neduhovniceşti. Limba, definită, în deobşte, ca totalitatea semnelor verbale proprie unui grup, comunităţi, neam, popor, individ, este, în acelaşi timp: şi formă, şi substanţă, dar şi mai mult de cât atât: duh din duhul formei şi substanţei şi duh din duhul limbei. Dacă ar fi să pun întâietăţi -fără să mă repet- limba este mai înainte de toate: duh din duhul limbei, apoi duh din duhul formei şi cel al substanţei, şi la abia la urmă, formă şi substanţă, întru cât trebuia să le cuprindă -pentru a le bine cunoaşte şi uşor identifica pe amândouă aceste din urmă. Să mergem la o altă înţelepciune de cât la aceea din şcoli omeneşti neduhovniceşti. La aceea a lui Moise. În întâia carte a lui Moise: Geneza /Facerea/ 2, 7 se spune: “Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s’a făcut astfel un suflet viu”, iar tot acolo, sub 2, 19-20 citim: “Domnul Dumnezeu a făcut din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului; şi le-a dus la om, ca să vadă cum are să le numească; şi orice nume pe care-l dădea omul fiecărei vieţuitoare, acela-i era numele. / Şi omul a pus nume tuturor vitelor, păsărilor cerului şi tuturor fiarelor câmpului;…”. Din aceste pasaje rezultă:
1. Când “Domnul Dumnezeu… i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s’a făcut…suflet viu”, a primit în el şi darul limbii; (limba, ca organ, este fixată imediat sub nări, ea intervine, prin mişcările sale, în vorbire / observaţia, recunosc, naivă sau oricum i s’ar zice, nu este întâmplătoare, ea urmează ordinea creaţiei);
2. Când omul “a pus nume” -folosindu-se instinctiv de darul/duhul vorbirii- “tuturor vitelor, păsărilor cerului şi tuturor fiarelor câmpului”, el a avut înaintea duhului său duhul făpturilor văzute, “forma” lor şi “substanţa” lor: “şi orice nume pe care-l dădea omul fiecărei vieţuitoare acela-i era numele”.
3. Aceasta s’a petrecut sub supravegherea Domnului Dumnezeu “ca să vadă cum are să le numească” omul. Aceasta înseamnă că omul, prin duhul său cel pur, primit de la “Domnul Dumnezeu” a ştiut pe loc să pună numele cele corespunzătoare.
Aşa a fost în primul trecut al omului când “Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului, ca s’o lucreze şi s’o păzească” (Geneza/Facerea 2, 15). După izgonirea omului din grădina Edenului ca să stăpânească pământul din care fusese luat, condiţia duhului limbei omului nu s’a schimbat. Toate numele ce vor fi trebuit să fie puse de om, tot din duhul primit le-a pus şi tot faţă de “Domnul Dumnezeu” le-a pus, chiar dacă omul căzuse din Eden: el tot în preajma şi sub supravegherea “Domnului Dumnezeu”, din vrerea căruia s’a făcut “suflet viu” a rămas până la o altă vrere a “Domnului Dumnezeu”. Ce s’a fost schimbat e doar relaţia dintre om şi “Domnul Dumnezeu”, în privinţa limbei omului “Domnul Dumnezeu” neintervenind cu vreo altă condiţie structural modificatoare a genezei omului.
Cartea întâia a lui Moise -din cele cinci ce i se atribue: Pentateucul sau Torah/Thora = Lege- ar fi fost scrisă prin secolul al XV-lea a. Chr. înţelepciunea ei de-atunci datează! La începutul secolului al IV-lea a. Chr. un anume Esra -Ezra sau Esdras- aflat în exil la Babilon a adus, la întoarcerea în Palesina, la Ierusalim, cele cinci cărţi ale lui Moise. Ele au fost recunoscute oficial “canonice” -împreună cu alte scrieri, dar nu cu toate, din cele ce alcătuesc Vechiul Testament aşa cum el este cunoscut azi (printre altele, necanonizate au rămas: 3. Ezra, 1. -3., Plângerile lui Ieremia, Pildele şi proverbele lui Solomon)- abia în anul 90 după Christos, de Sinodul rabinic din Jabne (Jamnia). Ce vreau să mai spun -pentru că este vorba de strămoşii noştri pe care, oriunde i-am întâlni (în trecutul istoric), dacă nu putem să le desprindem de acolo chipul, să le conturăm silueta- este că numele mai vechi al lui Ezra, Esdras e nume de origine thracă (as, sufix thrac). Printre străbunii mai îndepărtaţi ai acestuia se află: “fiul lui Abişua, fiul lui Fineas, fiul lui Eleazar, fiul lui Aaron marele preot” (Ezra 7, 5). Fineas şi Aaron sunt fără îndoială nume curat thracice. Iar printre “capii de familii şi spiţele de neam ale celor ce s’au suit cu” Ezra spre Palestina “din Babilon, supt domnia lui Artaxerxe” (Artaxerxes II, n. mea) sunt numiţi:
“Din fiii lui Fineas, Gherşom…
din fiii lui Şecania, fiul lui Iahaziel, şi el trei sute de bărbaţi…
din fiii lui Şefatia, Zebadia, fiul lui Micael, şi cu el optzeci de mii de bărbaţi…” (Ezra 8, 1-2. 5. 8), “numărul total al Israeliţilor întorşi cu Ezra din Babilon în ţara lui Iuda fiind optzeci şi unu de mii patru sute cincizeci şi şase”. Fineas, Şecania, Şefatia, Zebadia Micael sunt nume thraco-geto-dace. Acel Ezra, preot, despre care se zice că “era un cărturar iscusit în Legea lui Moise, dată de Domnul Dumnezeu lui Israel” (Ezra 7, 6) văzut din ţara geto-dacilor de la Istru, pare a-şi fi însuşit înţelepciunea geto-dacilor, a acelora ce credeau într’un singur zeu suprem, Zalmoxis. Ori de unde şi oricum am privi-o, -însă neapărat cu ochii unei minţi necorupte- această înţelepciune îşi are valoarea şi temeiurile ei încredinţătoare; pentru justul lor preţ în conştiinţa omenească ele trebuesc cântărite azi în Duhul Sfintelor Scripturi. Această înţelepciune a omului căpătată “din trecutul în care el se recunoştea ca făcutul Lui Dumnezeu, Domnul şi Stăpânul său”, fără a se simţi însă obligat, la modul absolut, a-i urma şi poruncile, – dar credea cu tărie şi încredinţare că “mâna Domnului era peste el” (Ezra 7, 6, deci aceasta era în veacul al IV-lea înainte de Christos, în timpul când Babilonul era în stăpânirea lui Artaxerxes II, iar Geto-Dacii se găseau alături de Cotys I /383/ stăpânitor din Pont şi de la Sud de Istru peste toată Thracia şi o parte din Grecia, Athena recunoscându-l cetăţean al ei, în slujba lui fiind ginerele său, celebrul condotier Iphicrates, un athenian din Rhamnus, ajuns comandant al Athenei, şi asociat cu Pharnabazos, unul din satrapii supuşi lui Artaxexes II, alături de care au învins pe Egipteni / Diod. XV, 42, 4 şi urm.) – oameni mulţi, aduşi pe lume după vremea aceea (pentru ei revolută) au ignorat-o şi au înlocuit-o, din motive de orgoliu cu una -alta- discriminatorie, distructivă, un simulacru de înţelepciune omenească, (se înţelege, neduhovnicească, generată de liberul lor arbitru,) substituind cunoaşterei corecte pure, o cunoaştere falsă, arbitrară, ei neputând înţelege “ce este existenţa”, cu adevărat, -de unde vine,- şi toate altele celelaltele legate de “existenţă”. “Gândirea corectă” – ca să păstrez sintagma preţioasă lui Krishnamurti, preferenţial folosită de el- nu rezultă “din autocunoaştere”, cum spune el, în aceeaşi idee adăugând: “Fără a te înţelege pe tine însuţi, nu ai o bază de gândire, fără autocunoaştere, ceea ce gândeşti nu este adevărat” (Krishnamurti, Prima şi ultima libertate, Cuvânt înainte de Aldous Huxley, Bucureşti 1995, Traducere de Claudia Dumitriu, p. 7). “Bază de gândire” pentru a “te înţelege pe tine însuţi” -şi tot ceea ce se poate “înţelege” şi cunoaşte- este credinţa. Una singură. Credinţa în învăţătura lui Isus: Credinţa în Dumnezeu. Înafara acestei credinţe nu există “gândire corectă”, nu este nimic Adevărat.
De la căderea lui Adam pe pământ -“din pricina” păcatului lui “blestemat” (Geneza /Facerea/ 3, 17)- şi până la venirea Lui Isus pe pământ -“Domnul Dumnezeu” ştergând atunci, de sub călcătura paşilor Săi blestemul rostit asupra pământului- omul, ca bază a gândirii sale a avut sub el pământul, deasupra lui cerul cu tot ce era şi se petrecea pe pământ şi deasupra lui în cer. Dar nici în tot acel timp, de veacuri de singurătate, omul în sinea lui, nu a fost lipsit de credinţă. Credinţa în supranatural, în divinitate, este un fenomen -dacă mi se permite a spune aşa- ombilical -metafizic- legat de om din momentul creerii lui, mai vârtos după “căderea în Cosmos” (Nae Ionescu). Pentru Platon credinţa în divinitate era atât de veche, încât el deduce începuturile ei din contemplarea cerului -Uranos-, el însuşi crezând chiar şi în divinitatea corpurilor cereşti: ouránioi (Rep. 508a), ca toţi cei vechi, după cum ni se arată în cosmologia sa (Tim. 38c-39e), îndeosebi însă în Legile (898d-899b) şi în Epinomis (981e) unde ni se spune de-a dreptul că ele (corpurile cereşti) au suflete şi gândire absolută, mişcarea lor făcându-se după cea mai total-perfectă chibzuinţă, – un atribut al desăvârşirii divinităţii. Chiar dacă Aristotel a dat o altă explicaţie, decât Platon, mişcării corpurilor cereşti (el înlocueşte sufletul cu inteligenţa luându-le astfel atribuţiunea specială de “cauze filosofice”), credinţa în divinitatea lor a rămas aceeaşi: ele sunt “zeităţi vizibile”, -cum le numeşte în Metafizica 1028a,- fiind “mai divine decât oamenii”, afirmaţie pe care o face în Eth. Nich. VI, 1141a. Această credinţă era atât de puternic înrădăcinată, încât Anaxagoras (500/496-428) din Clazomene, bănuit de impietate pentrucă ar fi negat natura divină a corpurilor cereşti, a fost chemat în judecată: i se imputa -greşit- că ar fi prezentat universul/cosmosul ca fiind format excluziv pe cale fizică, materială. Ca şi Socrates care spunea că toată lumea consideră corpurile cereşti “zeităţi”, Aristoteles generalizează, în felul său, silogistic “toţi oamenii cred în zei”: pe care, în mod invariabil, îi situează în cer, legând ideea divinităţii eterne, concepută de spirit ca nemuritoare, de ceea ce, vizibil, este incoruptibil, imputrescibil. În acest sens, Aristoteles, dă ca exemplu credinţa populară în divinitatea stelelor, pe care poporul o asociază, uneori, cu divinitatea zeilor. Un exemplu special, în această privinţă, Aristotel nu ne dă, el se referă doar la această credinţă populară transmisă “din vechime sub formă de mit”; dar găsim în Timaios, un loc (38d), unde Platon vorbeşte încredinţat şi limpede despre “steaua sfântă a lui Hermes”. Iată, două milenii şi mai bine, trecute, de când ţăranul român, tradiţionalist, n’a încetat să atribue stelelor o influenţă imensă asupra desfăşurării vieţii omului, ca un fel de predestinare a ceea ce el urmează a fi. Faptul are o semnificaţie precisă şi de altă natură de cât cea îngrădită filosofico-metafizică. Anume: Este indeniabil că nu ţăranul român şi nici strămoşii lui nu şi-au putut însuşi sau moşteni, în vreun fel oarecare, această “idee” -transformată la el în credinţă-, de la Platon, oricât de cunoscut şi renumit va fi fost Platon în lumea veche, în timpul vieţii sale, sau postum. El a avut-o, prin tradiţie, de la strămoşii lui Geto-Dacii, ramură a thracilor, autohtoni în toate acele ţinuturi ce se ştiau şi se ştiu a fi fost ale lor şi locuite de ei din a toată vechimea de milenii de când s’a fost închegat gândirea raţională şi afirmat spiritualitatea thraco-geto-dacilor. De altfel, însuşi Platon ne împinge la această precizare. Remarca ce se face aici este de cea mai mare importanţă pentru punctul de vedere al abordării originii temelor filosofice. Iată: Chiar din dialogul pe care fiul lui Ariston din Athena, Platon, îl are cu Timaios, acolo unde este înregistrată această idee (supra), suntem trimeşi pe urma originii ei, pe care o găsim clar exprimată în Epinomis (987b-d): ea apare venind din Syria. Da. Dar acel Timaios, cea mai ilustră şi ştiută personalitate a vremii, este originar din Locroi (Italia), unde cu ani în urmă învăţase şi Platon. Această mare personalitate -profet şi mag- imaginată de Platon, (ea nu are o înfăţişare vie, în carne şi oase) vine la Athena, în vizită. Platon, întâlnindu-l, dialoghează cu el. Filosoful athenian pune în gura lui Timaios toate ideile sale despre tezele/subiectele filosofice cele mai importante: Lume, Elemente, Vieaţă (fiinţe, lucruri), oameni. Da! Dar Locroi, (la Platon, mai târziu Locris, Locri, zis şi Epizefirios sau Zefirioi, poreclă ce nu voia să spună/indice altceva mai mult decât aşezarea sa vestică) -ce trece drept cea mai însemnată colonie a locrienilor din Locrida (numele a două ţinuturi separate ale Greciei continentale vechi, separate de Phocida în două părţi: Locrida orientală, la Marea Egee, şi Locrida occidentală, la Golful de Corint) situată la 3 km Nord-Est de vârful de Sud-Vest al Italiei, Heracleion azi Capo Spartiverito-, a fost locuită încă din neolitic de populaţii thrace “coborîte de la Istru” (cf. Gustave Glotz, istoric francez). Ceramica descoperită la Locroi, datată ca aparţinând secolului al Vll-lea a. Chr. atestă afirmaţia lui Gustave Glotz, ea fiind identificată de specialişti ca provenind din zona Istrului pontic: şi tot aşa şi resturile unui templu doric, descoperite la Casa Marafioti, datate ca provenind din secolul al V-lea a. Chr., care şi ele provin de la aceleaşi populaţii plecate de la Istru şi stabilite pe coasta orientală a Mării Ioniene, în Bruttium, numele vechi al Calabriei. Oricum, prin Timaios avem proba evidentă, de la unul din cei mai mari gânditori ai lumii antice, că filosofia greacă a înflorit din gândirea seminţiilor thrace de la Istru, însuşi marele Platon desăvârşindu-şi studiile la Locroi, patria imaginarului Timaios, sub al cărui nume Platon şi-a formulat Cosmologia sa. Totuşi: Cercetările târzii întreprinse asupra unei profeţii a lui Timaios, au ajuns la concluzia surprinzătoare, că scrierea/opera perÜ cuxŤw kńsmv kaÜ fćsiow (cf. Timaios, 28a şi 28b unde Platon consideră kosmos echivalentul lui ouranos, şi Legile I, 638a) ar avea ca autor, întradevăr, pe Timaios din Locroi, dar în carne şi oase, nu persoană imaginată de Platon, cum s’a crezut multă vreme (v. Timaios: Timaeus a Calcidio Translatus commentarioque instructus, ed. J. H. Waszink, Plato Latinus IV, 1962; Calcidius a tradus, pentru prima dată în limba latină, Timaios, însoţindu-şi traducerea de un comentar; v. şi Proclus Diadochus în P.s Timaeum commentaria, ed. E. Diehl, 1903). Aceasta este foarte important, pentrucă dovedindu-se -odată mai mult (prin Timaios avem un argument probant ce se impune, structura limbei sale, înţelepciunea şi “ştiinţa profeţiei” fiind la el moşteniri căpătate de la strămoşii lui, Locrienii, aceştia avându-le de la străvechii Thraci) – că, Termenii începători ai filosofiei greceşti sunt termeni thracici (studiu ce deschide drum lucrării de faţă) se capătă certitudinea -negată de Noica (discipolul ce s’a despărţit de dascălul său, Nae Ionescu) – că termenii autohtoni româneşti: tâlc, rost, aşezare (şi alţii pe care nu e cazul a-i numi aici) sunt creatori potenţiali incoruptibili de o “mare filosofie” ce nu ar putea fi decât creştină ortodoxă, duhovnicească, şi prin aceasta universală: nu în sensul statisticului sau al indiferentismului (noţiuni tributare ştiinţei omeneşti definită ca “ansamblul coerent al cunoaşterilor relative la anumite categorii de fapte, de obiecte, sau de fenomene”), ci al incoruptibilitaţii duhului din care s’au fost născut şi aşezat definitiv înţelesurile de obşte ai termenilor creatornici (potenţial incoruptibili) ai ei. Acesta este duhul anilor 18 şi al celor de mai apoi, până în vremea când se vor fi fost închegat pe pământul nostru primele comunităţi creştine, incoruptibile, martirice. Atâta vreme cât, şi în măsura în care, vom reuşi, interiori noster, să gândim în duhul acelor vremi de creştinism primitiv -primitiv în sensul de cât mai apropiat de învăţătura lui Isus, până la identificarea cu Ea în mod ortodoxic- puterea acestei filosofii va fi biruitoare. Gândirea ţăranului român tradiţionalist creştin nealterată de “literă” sau de “ştiinţă” -sau de orice altceva- este trupată în duhul creştinismului primitiv (ortodox, prin primitivitatea-timp al lui şi justa înţelegere a învăţăturii lui Isus: Vestea cea bună adusă de El) stăruitor în ţara noastră dintru început şi până’n veacul vecilor. Numai că firea ţăranului român nu merge nici cu “litera” nici cu “ştiinţa” duse pe hârtie în tipografii. Acel reuşim de care vorbeam mai sus e act la scara neamului, în el sunt cuprinşi şi cei învăţaţi să meargă la tipografii cu “litera” şi cu “ştiinţa” sub braţ. Acest act, pentru a fi făcut la scara neamului, implică puţin curaj şi o hotărîre: ridicarea în trecut! În acel trecut din care vine înţelepciunea ţăranului român, în acel trecut de când i-a fost dat lui, urmaş al geto-dacilor păgâni, să primească prin limba lui, Duhul cel de la Dumnezeu, ca să “cunoască” cele dăruite lui de Dumnezeu, cât şi celor din neamul lui ce se vor drept înţelegători ai duhului limbei lui: acelui urmaş, cel care şi cei care au adus în ţara dacilor păgâni “Vestea cea bună”, nu i-au tălmăcit-o lui, -şi tuturor oamenilor- “cu cuvinte din şcoala înţelepciunii omeneşti, ci cu cuvinte învăţate de la duhul sfânt, lămurind lucruri duhovniceşti oamenilor duhovniceşti” (I Corinteni 2, 13). Acele cuvinte, cu înţelesurile lor duhovniceşti, din limba acelor oameni duhovniceşti ce aveau să poarte numele de ţărani români şi să formeze, în istorie, neamul românesc, sunt temelia doctrinei creştine duhovniceşti, apostolică ortodoxă. Acele cuvinte duhovniceşti nu au fost altele decât cele fireşti din limba geto-dacilor: ele s’au încărcat însă cu înţelesurile împlinitoare, -duhovniceşti,- după învăţătura Lui Christos Isus, căci este scris: “Dar nu cel duhovnicesc este întâiul, ci firescul, după aceea cel duhovnicesc” (I Corinteni 15, 46). “Sânt în lume, cine ştie câte feluri de limbi, dar niciunul nu e fără de înţeles” (I Corinteni 14, 10). Aşa fiind, în orice limbă ar fi scrisă o carte: Întru o filosofie creştină, dacă cuvintele ei nu sunt din “şcoala înţelepciunii omeneşti”, ci, cum spune Sfântul Apostol Pavel, “învăţate de la Duhul Sfânt”, ea este, cât proprie limbei în care se va fi scris, şi universală prin substanţa ei duhovnicească: “Căci scris este: Viu sânt eu! -zice Domnul- Orice genunchiu se va pleca înaintea mea şi orice limbă va da slavă lui Dumnezeu” (Romani 14, 11). Împlinirea unei astfel de scrieri este -ca să sintagmez după legea cea veche- “obstrepeus conscientia”, “strigăt al conştiinţei” omului cu adevărat creştin pătruns de realitatea existenţei lui Dumnezeu. Găsirea cuvintelor şi înţelesurilor duhovniceşti, cere ieşirea conştientă din “literă” şi din “ştiinţă” şi intrarea în spiritualitatea logosului divin – Cuvântul: “Căci în el binevoit-a (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinătatea”, scrie Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Coloseni 1, 19, şi tot acolo, sub 2, 9, întăreşte: “Căci în el locueşte trupeşte, toată plinătatea dumnezeirii” -căci Dumnezeu “ne-a învrednicit să fim slujitorii unui nou aşezământ, nu al literei ci al spiritului; pentru că litera ucide, iar spiritul face viu” (II Corinteni 3, 6). ‘De la primele începuturi’ -scria filosoful german Edmund Husserl, în prima frază a articolului său: Filosofia ca ştiinţă riguroasă (1912)- ‘filosofia s’a pretins permanent a fi o ştiinţă riguroasă, ba chiar ştiinţa care satisfăcea nevoilor teoretice cele mai profunde’, dar ‘în niciuna din epocile desvoltării sale filosofia nu a putut satisface această pretenţie’. Truda lui Husserl de a ridica filosofia din stadiul ‘pre-ştiinţific’ la cel ‘ştiinţific’ şi de a o institui drept ‘ştiinţă’ în toată rigurozitatea cuvântului, metodelor, şi conţinutului ce implică, prefigurând filosofilor şi oamenilor de ştiinţă o Fenomenologie husserliană, (pornind de la ‘o nouă funcţiune’ acordată ‘fenomenului’ în ‘cunoaştere’, şi anume de la ipoteza că fenomenul nu este o parte a unui ceva, el este însăşi fiinţa acelui ceva, deoarece -spune el- ‘nu există nicio deosebire între a părea şi a fi’ /în Philosophie comme science rigoureuse, traducere de Q. Laner, Paris 1955, p. 83/), s’a dovedit, chiar pentru “şcoala înţelepciunii omeneşti”, zadarnică, hazardată, iluzorie şi necorespunzătoare, cu toate eforturile târzii ale unui Merleau-Ponty, care a făcut din analiza fenomenologică a experienţei trăite -descrierea fenomenelor şi a structurii conştiinţei (care le cunoaşte)- obiectul principal al filosofiei /şi al gândirii/ sale expuse în Phénoménologie de la perception (1945) şi în Humanisme et terreur (1947). Scrierile unor Lambert -cele privind fenomenologia aparenţelor (Neues Organon, 1764)-, Kant -care foloseşte cuvântul fenomenologie în Principiile metafizice ale naturii (1786), Hegel -care acordă aparenţei un sens larg în cunoaşterea, gândirea şi conştiinţa oamenilor, în a sa Fenomenologie a spiritului (1807) urmată de Ştiinţa logicei (1812-1816)- au rămas literă de arhivă pentru istoria filosofiei. Nae Ionescu, îndepărtând toate “aparenţele”, privea drept singura “Realitate creatoare”: Logosul divin, Cuvântul. La această realitate se poate ajunge -raţional- pe calea “logicei ortodoxe”, o logică pe care Nae Ionescu voia să o scrie pentru discipolii săi. El era cel mai îndreptăţit să scrie o asemenea lucrare, poate unicul, dacă cei care se temeau de el nu ar fi trecut de la invidie la crimă -în fruntea lor, făptaş ordonant, stând însuşi regele ţării, Carol al II-lea- otrăvindu-l: Nae Ionescu avea, atunci, -cu mai puţin de trei luni,- cincizeci de ani. Apucase să vorbească despre “dragoste ca mijloc de cunoaştere” (în lecţia inaugurală ţinută la Universitatea din Bucureşti, în anul 1920-1921), despre “Metafizică şi religie” (tot la Universitate, în cursul din anul 1923-1924), despre “Fenomenologia actului religios” (în anul 1924-1925) şi să publice Naţionalism şi ortodoxie (în “Predania”, 1938), Dragostea ca instrument de cunoaştere (idem, 1938), un ansamblu de studii introductive la o filosofie creştină ortodoxă românească pe care n’a apucat s’o întregească în formă definitivă. El a fost, la noi, primul gânditor care a demonstrat că drumul, care duce la înţelegerea Logosului divin, este limpede arătat, netezit şi luminat cu lumina cea dintâi de cele patru Evanghelii, de scrisorile Sfântului Apostol Pavel şi de urmaşii acestuia, călăuziţi de Sfântul Spirit. Pentru a vedea şi (re)găsi acest drum este de românească trebuinţă -ortodoxă şi creştină- ridicarea în trecut a întregului neam românesc, peste care, pare, că din vremea când a intrat în robia comunistă, s’a fost aşezat în vieaţa lui economică şi spirituală o boală ca o piatră de mormânt. Pentru înlăturarea ei va trebui să se facă, la scara neamului, un efort total cu braţele şi cu mintea, în toate cuprinsurile şi aspectele vieţii -materiale şi spirituale- pentru recăpătarea şi reinstaurarea stării neamului de dinainte de propagarea leprei bolşevice ce i-a ameninţat vieaţa şi i-o ameninţă încă, cu moartea, prin slugile nevindecate -satanice cu firea- venite, peste el, cu ajutor din iaduri, la putere. Ridicarea în trecut cere efort total, la scara neamului, sub poruncă totală: a conştiinţei, a iubirii de neam şi a nădejdii în numele credinţei strămoşeşti şi în Christ. Iubirea e dată ca omul să nu se poticnească în credinţa lui. “Doamne, iată, acela pe care îl iubeşti este bolnav. // Dar Iisus auzind a zis: Această boală nu este spre moarte, ci pentru mărirea lui Dumnezeu, ca prin ea Fiul lui Dumnezeu să se preamărească. // Ci Iisus iubea pe Marta şi pe sora ei şi pe Lazăr” (Ioan 11, 3-5)… Şi ca moartea să nu rămână cu putere asupra lui Lazăr “Iisus a poruncit: Ridicaţi piatra” (Ioan 11, 39), “Iar după ce a zis acestea a strigat cu glas mare: Lazăre, vino afară!” (Ioan 11, 43). Neamul românesc trebue să iasă “afară” din pieirea ce îl aşteaptă şi letargia în care a căzut. Căci prin credinţă şi iubire, intrând conştient pe calea Evangheliilor, reuşim să ne curăţim inimile de a toată boala adusă de plaga bolşevică şi să ne desprindem de “şcoala înţelepciunii omeneşti” care nu este decât orgoliu şi dorinţă arzătoare de a exista numai pentru tine ca om supus plăcerilor distructive pământene lumeşti. Aceasta ţine “de puterea cu care în fiecare din noi se afirmă necesitatea de a ieşi din contingenţele vieţii, – de a ne ridica, dacă nu până la mântuirea noastră, cel puţin până la liniştea noastră”, şi de iubirea noastră faţă de Dumnezeu (Nae Ionescu, Funcţia epistemologică a iubirii, în Izvoare de filosofie, I, 1942; citatul transcris după Dan Ciachir, Gânduri despre Nae Ionescu, Iaşi 1994, p. 18). Ridicarea “până la mântuirea noastră” este un punct culminant, când “realitatea interioară capătă imaginea deplină a realităţii creatoare, transcendentă, de natură divină, imagine atâta cât este dat să se împlinească în noi, să o cunoaştem ca oameni şi să o simţim ca suflete. Realitatea creatoare este Isus Christos: “Căci în El locueşte, trupeşte, toată plinătatea dumnezeirii” (Coloseni 2, 9). Odată împlinită în sufletul nostru această realitate interioară, în gândirea noastră nu mai pot exista “idei” din “câmpul ideilor” celor ce vor să clădească pe pământ “împărăţia lui Dumnezeu” făcând surdă urechea sufletului la Cuvântul Mântuitorului despre <tainele împărăţiei lui Dumnezeu> -spuse celor <ce erau pe lângă el, împreună cu cei doisprezece apostoli… când a fost singur…> şi <l-au întrebat despre parabole> (Marcu 4, 10-11)- şi nesocotind Cuvântul Evangheliei: “împărăţia lui Dumnezeu nu vine pe văzutele” (Luca 17, 20), aici pe pământ, în istorie, cum a putut crede filosoful Radu Dragnea, un rătăcit printre părerile unor protestanţi şi a unor catolici – exemplul cel mai recent fizicianul şi filosoful german Carl Friedrich Frhr. von Weizsäker. Nu există un “Dumnezeu al culturii”, la altarul căruia a slujit -la noi- cu distinsă încăpăţânare, filosoful Constantin Noica. În alţi termeni, Nae Ionescu, urmând spusele Sfântului Apostol Pavel, spunea discipolilor săi: “…aşa numita filosofie şi aşa numita artă sunt elemente constitutive ale naturii umane, dar nu sunt absolut necesare salvării umane…”. Dumnezeul culturii este o ficţiune cu care s’a amăgit Noica. În numele acestei ficţiuni el a căscat gura, cât a putut de mare, în faţa filosofiei germane şi a celei greceşti, după el, singurele filosofii “mari”. Dacă filosofia greacă nu a pierit încă, aceasta se datorează faptului că ea face parte din legea veche ce trebuia să fie plinită: “Legea şi proorocii au ţinut până la Ioan; de atunci împărăţia lui Dumnezeu se binevesteşte şi fiecare dă năvală în ea. // Iar mai lesne e să treacă cerul şi pământul, de cât să cază din lege un cornişor de slovă” (Luca 16, 16-17). “Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece’ (Luca 21, 33). Cele ce n’au avut în vedere, însă, “Legea veche şi proorocii”, dacă au fost bune, au rămas -unele dăinuind până în zilele noastre- şi vor rămâne cât vor mai fi de trebuinţă oamenilor, exemplu desăvârşit este jurământul lui Hippocrates din Cos, -cel mai renumit medic al antichităţii, fiu al thracului Heracleides din Cos, medic şi el,- jurământ pe care îl depun şi azi toţi medicii la confirmarea lor în profesie. Acesta a fost rostul filosofiei greceşti -rostul filosofiei antice în general- şi nu este de mirare că anumiţi oameni s’au întors, şi se întorc încă, la vremea aceea a laudei mitului. Vremea aceasta a fost prezisă de Sfântul Apostol Pavel, ea este anunţată în a doua epistolă către Timotei: “Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi gâdile auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor. // Şi-şi vor întoarce urechile de la adevăr, şi se vor îndrepta către basme” (II Timotei 4, 3-4); în loc de “basme”, trebue citit “mituri”, şi iată de ce: cuvântul grecesc pentru mit, folosit de Sfântul Apostol Pavel, a fost tălmăcit de vechii traducători ai Sfintelor Scripturi, prin cuvântul basm, păstrat şi de Părintele Gala Galaction în traducerea acestei epistole, deşi necorespunzător, azi (unii traducători au scris în locul cuvântului “basme”, “istorisiri închipuite”). Amintesc că Epistolele Sfântului Apostol Pavel: I Timotei, II Timotei, Titu, au fost caracterizate, în secolul al 18-lea Epistole pastorale, datorită “conţinutului şi formei lor”. Ele au fost recunoscute ca aparţinând Apostolului Pavel, şi făcând parte din lista scrierilor Noului Testament, “încă din a doua jumătate a secolului al doilea” (Pr. Dr. Emil Pascal). Condamnarea zeilor, a idolilor ce-i înfăţişau, a miturilor, a filosofiei, a făcut-o, apăsat şi clar, Sfântul Apostol Pavel: “Ce legătură are templul lui Dumnezeu cu idolii?”, întreabă Pavel pe Corinteni, pentru a le putea lămuri inexistenţa zeilor închipuiţi prin idoli (II Corinteni 6, 16; condamnarea idolilor este făcută, de el, şi în Epistola către Galateni 5, 20). “Fiilor, păziţi-vă de idoli”, sunt cuvintele cu care Sfântul Apostol Ioan încheie Epistola întâia sobornicească (I Ioan 5, 21), iar condamnarea filosofiei -în toată întregimea şi felurimea conţinutului ei- o face Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Coloseni 1, 8: “Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filosofia şi cu deşartă înţelepciune din predania omenească, după stihiile lumii şi nu după Christos”. Limpede! Şi totuşi: Lucian Blaga, în orientarea lui către gândiri străine, uitând că miturile aduc în gândirea omului religii care mai de care neadevărate, învinovăţeşte creştinismul “că nu e favorabil orgiei de mituri” (remarca apaţine Părintelui Stăniloae, în Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie, Sibiu 1942; cuvinte definitive despre filosofia lui Lucian Blaga, a scris Părintele Dumitru Stăniloae, încă din anii 1940-1942: “O construcţie forţată, potrivnică tuturor evidenţelor sesizate de o întreagă lume, (…) un simplu joc lipsit de orice seriozitate. Nu în felul acesta se zideşte sufletul neamului nostru, care are atâta lipsă de întoarcere la seriozitate şi răspundere.
Nu considerăm, desigur, această filosofie ca pe cea mai contrară creştinismului şi românismului.
Din nenorocire filosofia noastră de până acum e atât de străină de sufletul nostru şi atât de înfeudată unei epoci de gândire ce-a stat sub semnul negativismului spiritual, încât aproape toată e chiar mai ostilă în fond creştinismului, decât a d-lui Blaga, denunţând pe deasupra o plictisitoare monotonie şi aproape descurajând încrederea în puterile de creaţie variată a spiritului românesc” – (ibid., p. 99). Pentru noi, Românii, ridicarea în trecut este act de conştiinţă naţională întru desluşirea înţelesurilor duhovniceşti ai termenilor incoruptibili din limbajul ţăranului român tradiţionalist creştin, el (limbajul) este fundamentul neclătinabil, autentic şi curat pe care se vrea a fi aşezată doctrina creştină ortodoxă românească. Valoarea ei de românească şi universală stă în puterea noastră de a ne ridica în trecut şi de identificare totală cu el prin faptă spirituală, căci “litera” -cum s’a spus- “ucide”, ea este anticreştină, antispirituală, ci numai “spiritul face viu” (supra). Ridicarea în trecut, departe de a fi un “ideal de confecţie” -şi încă unul croit după “Modelul cultural european” (Noica)- este o datorie a noastră întru trăirea predestinării noastre ca neam. Prea adesea, şi uneori chiar de cinstite feţe bisericeşti creştine, se afirmă că ortodoxia noastră este un “produs” de “latinitate şi ortodoxie”, şi prea greşită este această afirmaţie, pentru a nu ne rosti dârz împotriva ei, chiar dacă unul dintre afirmatori este -după cum se ştie- Părintele Doctor în Teologie, Dumitru Stăniloae. Aceasta s’ar putea afirma, până la un anume punct -istoric, până la ultimul conciliu ecumenic ţinut la Constantinopol (869-870)- despre creştinismul catolic italian (despărţit oficial, din 1054, de ortodoxismul răsăritean), dar nicidecum despre creştinismul ortodox românesc, al cărui caracter este pur duhovnicesc: el s’a păstrat ca atare la ţăranul român tradiţionalist: cugetul ţăranului român -cugetul românesc în general- s’a fost format în a-tot-cuprinderea dumnezeiască a spiritualităţii universalului primitoare a Duhului Lui Dumnezeu. Ridicarea în trecut este şi o datorie de iubire faţă de oameni pentru a ne arăta lor aşa cum suntem, aşa cum venim din vremea cea dintâi a primirii în sufletul şi în cugetul nostru a învăţăturii Lui Isus, aceasta pentru ca şi alţii să ia seama la dreapta “învăţătură de la Dumnezeu venită prin Fiul Său, Isus, ce ne-a adus Vestea cea bună”. Nae Ionescu -“singurul nostru filosof ortodox” (afirmaţia aparţine Părintelui Constantin Galeriu, – de reţinut aici este faptul că Părintele Galeriu a fost discipol al lui Nichifor Crainic -, mă miră însă că îl omite pe Mircea Vulcănescu) a remarcat acest caracter comunitar al ortodoxiei noastre, adevărul ei îndreptându-se, prin Isus, către comunitate. Mircea Vulcănescu împărtăşea aceeaşi idee când spunea că “structura existenţei româneşti” este întemeiată pe Logosul evanghelic şi de aceea “ethosul nostru este irezistibil uman”, adică, comunitar: creştin ortodox. Pentru Nae Ionescu, Biserica la Români era “ţărănească”: în ortodoxismul nostru el s’a înscris ca drept măritor al acestei Biserici, ţărăneşti, din toată vechimea ei, – Biserică pe care o vedea curăţită de orice străinătură dogmatică. Nu este adevărat şi nici de bun simţ să spui: “Numai noul poate opera transformări, vechiul nu. Conformarea la un vechi model de gândire nu poate aduce nimic nou…” (J. Krishnamurti, Prima şi ultima libertate, Traducere de Claudia Dumitriu, Bucureşti, 1995, p. 114). Cine face această afirmaţie neagă Existenţa Lui Dumnezeu: “Acesta este Antichrist, care tăgădueşte pe Tatăl şi pe Fiul”, spune Sfântul Apostol Ioan în Epistola întâia sobornicească, sub 2, 22. Această tăgadă au făcut-o Krishnamurti şi ca el toţi filosofii sau “oamenii de cultură” cari au gândit sau gândesc înafara Dumnezeului Cel Adevărat. Copilul devenit om nu poate uita toată vieaţa lui mama prin pântecele căreia a fost adus pe lume. Firul vieţii lui de atunci şi de acolo porneşte, de la mamă. Din trecut. Ridicarea în trecut nu înseamnă ieşirea din istorie. Dimpotrivă. “Îndreptarea minţii” -dacă îndreptare cu adevărat se vrea- de acolo se face. Din trecut! “Îndreptarea minţii” aduce cu ea îndreptarea istoriei, căci şi aceasta (Istoria, scrisă cu I majuscul) trebue căutată, urmărită şi realizată cu toată osârdia şi buna credinţă întru salvarea noastră ca neam cu nume pe lumea aceasta. Ridicarea în trecut, de care vorbesc, este faptă de înţelepciune cerească. De căutare, de pe pământ, a celor cereşti. Înţelepciune dată nouă “ca aleşi ai lui Dumnezeu” (Coloseni 3, 12) pentru a nu călca alături cu credinţa neamului nostru, credinţă ce sălăşlueşte, curată, în sufletul şi cugetul ţăranului român. Mircea Vulcănescu spunea că “neamul nostru trebue să-şi reia povestea, de acolo de unde firul ei s’a rupt, odată cu căderea lui la marginea istoriei, prin intrarea în luptă împotriva turcilor şi schimbarea drumurilor mari ale pământului, după Ştefan cel Mare şi Alexandru cel Bun” (Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut, Bucureşti 1992, p. 153). Ca neam, istoric închegat, de sigur. Spiritual însă, neamul noastru a prins chip duhovnicesc, autentic, în timpul când pe pământul Dobrogei -pe atunci numită şi Scythia- s’a făcut auzit glasul evanghelic al Sfântului Apostol Andrei. Şi şi mai dinainte: acesta este momentul în care, în spiritul dacului păgân s’a fost ivit, indelebilă, viziunea “Chipului de la care îşi trage asemănarea”… din acel an al optsprezecelea, “pe vremea când Dumnezeu umbla pe pământ, printre oameni”, cum cu, în duh incoruptibilă aducere aminte, se povesteşte în basmele românilor. Căci basmele noastre nu sunt mituri, “nu sunt construcţii despre Dumnezeu” (Dumitru Stăniloae), ci povestiri urzite pe o anume realitate condusă către închipuiri -un posibil dorit realitate,împlinire- spre deslegarea în bine a unei fapte de vieaţă crudă şi nedreaptă. “Viaţa gândurilor noastre / Ni se părea un basmu sfânt”, cugetă Vlahuţă. La noi sunt basme sfinte şi ceruri care se deschid în noaptea Sfântului Andrei. În cugetul ţăranului român, Dumnezeu este o “persoană istorică” sfântă, unică, veşnică, cum nu se poate mai absolută, mai supremă, mai sfântă şi mai veşnică. Singurul lui reazim în jurul căruia îşi duce şi îşi rostueşte toată vieaţa. Dumnezeu e mereu lângă el, pretutindeni. Pentru ţăranul român nu există “distanţă” între el şi Dumnezeu. El trăieşte cu sentimentul profund că vieaţa se desfăşoară în văzul lui Dumnezeu. “Te vede Dumnezeu”, “îl vede (pe el) Dumnezeu”, sau: “(las’ că) vede Dumnezeu”, “l-a văzut Dumnezeu” sunt la el expresii obişnuite de toate zilele. Fiecare faptă a lui, chiar şi cele mai mici şi obişnuite, le împlineşte după un anume ritual care ţine seama de prezenţa lui Dumnezeu lângă el: “Dumnezeu vede faptele noastre”, este la el o încredinţare de vieaţă. Aceasta îl împacă cu sine şi cu firea vieţii. O nobleţe spirituală izvorîtă din credinţa lui în Dumnezeu, ce nu se întâlneşte la alte popoare. Comunicarea cu Dumnezeu e directă, imediată, în conştiinţa lui certitudine recunoscătoare: “Da’ unde te duci, nene George? – Iaca unde oiu vedea cu ochii şi mă va lumina Dumnezeu” (Petre Ispirescu, Poveştile unchiaşului sfătos, Bucureşti, 1907). Acesta este -aş zice- modul concret de a exista al ţăranului român. La el, această “certitudine”, din credinţa lui în Dumnezeu, puternică, şi veche, din timpuri apostolice vine, el se pune sub oblăduirea lui Dumnezeu, pentrucă, din începuturi, s’a fost zis: “Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător, mai ascuţit decât orice sabie, cu două tăiuşuri, şi pătrunde până la despărţitura dintre suflet şi duh, dintre încheeturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii” (Evrei 4, 12). Astfel privind desfăşurarea vieţii, ridicarea în trecut este aşezarea în curgerea Istoriei ca să ne regăsim la ţărmul care ne este propriu. Este faptă de vrere: “în lupta pe care o duce neamul nostru pentru a-şi găsi un chip spiritual al lui” (Mircea Vulcănescu). Acesta este tâlcul şi rostul ridicării în trecut: aşezarea definitivă, în vremile noastre, a fiinţei neamului românesc în fiinţarea lumii de obşte, în Istoria acestei lumii. Căci e zis: “După punerea la cale cea de veacuri pe care a desăvârşit-o în Christos Iisus, Domnul nostru”, fiecare neam îşi are calea lui, după numele lui: “Pentru aceasta, îmi plec genunchii înaintea Tatălui, // Din care îşi trage numele orice neam în cer şi pe pământ”, zice Sfântul Apostol Pavel către Efeseni (neam de Thraci ionieni, a căror considerabilă importanţă religioasă s’a afirmat /istoric/ încă din secolul VIII a. Chr., când, în oraşul lor de pe coasta apuseană a Asiei Mici, la Marea Egee, Efes, au înălţat templu zeiţei Artemis, sora hyperboreului dac, Apollon, -acolo numită Efesia,- iar după evanghelizarea lor de către Sfântul Apostol Pavel, ei au fost unii dintre cei ce au întărit Istoria Creştinismului: la Efes, s’a legat statornic prima comunitate creştină: la Efes, în anul 431, în cel de al treilea Conciliu ecumenic, s’a condamnat nestorianismul, ca eretic, şi s’au stabilit, pe totdeauna, dogmele fundamentale ale Creştinismului. Mari făuritori de Istorie, neamul Efesenilor!). Pentru a ne (re)găsi “calea” noastră, cu “numele” nostru, “cea din veacuri” trebue să ne întoarcem acolo de unde să fie posibilă “intrarea în noi înşine”, (Vasile Băncilă, în Nae Ionescu, prefaţare la cartea: Nae Ionescu, Istoria Logicei -Al doilea curs- 1929-1930, p. XIV), cerinţă esenţială “confruntării noastre cu realitatea”, ca neam (Nae Ionescu, op. cit, p. 46), – confruntare, al cărui “caracter este în primul rând spiritual şi metafizic” (Vasile Băncilă), definit prin “absolutul structurii etnice în felul de organizare a fenomenului vieţii” (Vasile Băncilă). Pentru a realiza “intrarea în noi înşine” către care s’au îndreptat Nae Ionescu şi elevii săi Vasile Băncilă, dar mai ales Mircea Vulcănescu, în ultimă instanţă, ridicarea în trecut: fireşte, “după măsura marginii puse nouă, cu care ne-a măsurat Dumnezeu” (II Corinteni 10, 13).
Ajuns aici, vreau să amintesc -ca mai recentă (şi ieşită din rând)- de gândirea lui Octavian Vuia, unul dintre filosofii români aflaţi în exil -apropiat lui Virgil Gheorghiu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Vintilă Horia-, care, contaminat de “gândirea occidentală” (din anii ’60), şi-a uitat propria-i gândire (sănătoasă) ce părea să-l fi stăpânt la vremea plecării lui din ţară.
În concluzia studiului său: “Remontée aux sources de la pensée occidentale. Héraclite – Parménide – Anaxagore” (Paris, 1961) ni se recomandă, nici mai mult, nici mai puţin decât să ne “exersăm în logica implicată în logosul lui Heraclit”, pentrucă, oricât de “neobişnuită, excepţională şi paradoxală ar putea să pară această gândire, ea este comună tuturor”, căci “nu trebue să uităm că după Heraclit acest logos guvernează lumea”. Urmează concluzia netă, neechivocă:
“Arrivés ŕ ce point nous constatons que la remontée aux sources de la pensée occidentale et surtout l’initiation ŕ la pensée d’Héraclite sont les tâches les plus ardues qui s’imposent ŕ nous au seuil de ce nouvel âge oecuménique… Le moment historique présent nous impose de choisir le plus difficile (chemin), celui sur lequel a cheminé la pensée d’Héraclite. Ainsi l’histoire va reprendre, au seuil d’une troisičme époque axiale, un chemin qu’elle semblait parfois oublier, mais sur lequel elle devoilera son vrai destin” (op. cit., p. 25, – ultima). Poate că nu l-aş fi amintit aici pe Octavian Vuia, dacă nu aş fi păstrat în arhiva aducerilor aminte, un gând sănătos, curat, al lui, nu cu mult mai demult, anume, “că la noi ţăranii poartă cu ei o comoară ancestrală, care în ciuda ravagiilor modernismului mai dăinue la noi”, drept care, atunci, acelaşi Octavian Vuia stăruia, negreşit, pentru o întoarcere la izvoare. În înstrăinare, filosoful nostru şi-a întunecat, până la orbire, vechia sa sănătoasă gândire, uitându-şi şi neamul şi satul. Îmi stărue în minte întristătoarele stihuri ale lui Costache Stamati (ca. 1799-ca. 1869), Cavalerul S. din Basarabia:
“Buruianul creşte şi scaiul se ’ndeasă
Unde-au fost sat”…
Ci eu, mergând -nu singur- la izvoarele graiului săteanului român, urmând pe prunduri neumblate curgerea apelor lor cristaline strălucitoare în razele soarelui veciniciei găsi-voi -găsi-vom- acolo, seminţele din care, puse cu grijă în pământul cel “bun”, vor răsări, pe pajiştile rămase nesemănate ale cugetării în duh sfânt, florile care să răspândească printre oameni -pentru oameni- mirosul “de mir, foarte scump, de nard adevărat”, din cel cu care, “în Betania”, la ospăţul ce făcutu-I-sa Lui Isus, Maria “a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters apoi cu părul ei”: Floarea mirului credinţei, a iubirii şi a nădejdii.
