Insula lui Achile, Leuce: localizare şi precizări istorice

un studiu de Caşin Popescu

“Unul din popasurile cele mai vechi este cel din ‘insula Albă’. Leuké sau Achilleis, mică stâncă ce se înalţă în plină mare, în largul gurilor Dunărei, şi se numeşte astăzi Insula Şerpilor. Acest punct de escală al milesienilor era garnisit cu un sanctuar ridicat în cinstea lui Achile Pontarches, protectorul navigaţiei şi al comerţului”. Acestea le spune istoricul român, Gheorghe I. Brătianu, în lucrarea sa “marea neagră” (Volumul I, Bucureşti, 1988, p. 148 - Traducere de Michaela Spinei, după “La mer Noire”, volum publicat de Societas Academica Dacoromana, la München, în 1969, după manuscrisul original scris în franţuzeşte de către autor).

Am ales acest citat pentrucă, în ordinea identificării insulei lui Achile, Leuce, cu Insula Şerpilor, el face parte din cea mai recentă carte despre Marea Neagră apărută în limba română.

Toţi marii noştri istorici din ultimul secol - Nicolae Densuşianu, Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, D. M. Pippidi ş. a.-, după cum şi toţi marii noştri geografi - Brătescu, Murgoci, Vâlsan, Banu - ca să nu numim şi pe cei mai recenţi -, au identificat, fără rezerve, insula Leuce cu Insula Şerpilor; s’ar părea, printr’un fenomen de contaminare generală, dar şi din cauza unei lipse de atracţie pentru subiect, deoarece aceeaşi situaţie, fără excepţii, se întâlneşte şi peste hotare: toţi istoricii sau geografii străini care s’au preocupat de localizarea insulei Leuce - sau au fost aduşi întâmplător să vorbească despre această insulă -, au identificat-o cu Insula Şerpilor. Am spus întâmplător - şi aceasta nu trebue să mire pentrucă în unele lucrări de specialitate (e. g., “Wörterbuch der Antike”, Alfred Kroner Verlag, Stuttgart 1976, Achte, verbesserte und ergänzte Auflage), această insulă nici nu figurează, iar în bine cunoscutul “Der Kleine Pauly Lexikon der Antike (München, 1979) - care nu se arată de loc preocupat de localizarea acestei insule -, ea nu este menţionată, cum s’ar fi cuvenit, la litera “L”, ci sub “Achilleus”, unde apare, s’ar putea zice, întâmplător, legată de locurile de cult ale eroului - “… Kultstätten am Pontos: Byzanz, Insel Leuke u. a. (s. u.); dort nannte man ihn Pontarches” (Hans von Geisau, op. cit., Bd. 1, loc. cit., col. 46)-, şi de tradiţiile formate în jurul vieţii eroului de “dincolo” de moartea sa fizică -”Bald glaubte man dieses Jenseits in der Insel Leuke vor der Donau Mündung gefunden zu haben” (ibid., col. 46).

Pentrucă Gh. I. Brătianu menţionează insula Leuce în legătură cu prezenţa Milesienilor pe coasta de Vest a Pontului Euxin şi nu precizează cine au fost aceia care au ridicat în insulă “sanctuar în cinstea lui Achile”, pentru a elimina de pe acum orice presupunere în legătură cu această chestiune, trebue spus că, pe coasta Pontului şi în ţinuturile învecinate ei, cultul lui Achile era un cult indigen, instituit de autohtonii locului, cu mult înainte ca Milesienii să fi fost pus piciorul pe ţărmul apusean al mării Pontului -punct de vedere susţinut de Nicolae Densuşianu, care şi-a găsit o confirmare târzie sub chiar pana istoricului din Warburg/Westfalen, Hans von Geisau, deja citat: “An den Küsten des Schwarzen Meeres war sein Kult heimisch, ehe die Milesier dorthin kammen” (ibid., col. 46).

Nicolae Densuşianu -acest neobosit căutător de informaţii în izvoarele antice privind preistoria Daciei, şi un exact transcriptor şi traducător al lor, mai puţin însă (uneori deloc) exact în interpretările şi localizările pe care le face pe marginea informaţiilor desprinse din izvoare (acesta a fost -presupunem- faptul pentru care Pârvan a considerat Dacia preistorică -monumentala lucrare a lui Nicolae Densuşianu editată postum de Dr. C. Istrate- un “roman fantastic plin de mitologie şi filologie absurdă” (Vasile Pârvan, Getica, Bucureşti 1926, p. 1), aduce, referitor la insula Leuce, câteva fragmente preţioase din izvoarele antice -şi noi pentru aceasta îl cităm, alăturându-ne total părerilor lui Radu Vulpe, elevul lui Pârvan a cărui părere despre Dacia preistorică nu o împărtăşeşte-, ce sporesc elementele de bază slujitoare identificării insulei Leuce, în pofida erorilor pe care acelaşi Nicolae Densuşianu le săvârşeşte -păcat- în interpretarea lor. Căci iată ce spune Nicolae Iorga: “Nous ne critiquerons pas les constructions bizarres, qui vont jusqu’ŕ une psychose, du si vénérable historien N. Densuşianu, dans sa Dacie préhistorique . On s’étonne męme que quelqu’un d’un esprit si méthodique que M. Radu Vulpe ait pu écrire sur ce livre: Travail qui, bien que fantastique, et erroné en fait de détails, de conclusions, est cependant trčs important par les matériaux rassamblés (Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, 1924, p. 84, note 2)”, în Histoire des Roumains, Vol. I/I, p. 17, nota 1, -o afirmaţie nedreaptă care scade, în ochii urmaşilor, simţul critic al marelui istoric.

Ca exemplu de fidelitate în reproducerea şi traducerea izvoarelor cercetate de Nicolae Densuşianu -excluzând marginaliile care îi aparţin-, cităm: “… în poema Aetiopida scrisă de Arctinos, poet epic din Milet, care a continuat şi întregit Iliada, ni se spune, că Achile a fost ucis la Troia de Paris, fiul lui Priam, ajutat de deul Apollo, că, în fine, după multe lupte înverşunate a succes lui Ajax şi lui Ulise, ca să-i răpéscă corpul din mânile inimicilor troiani şi se-l aducă la corăbiile grecesci. Apoi veni mama lui Achile, Thetis, cu surorile sale şi cu musele (cântăreţele séu bocitórele betrâne), î-l plânseră şi-l bociră, apoi în urmă Thetis ridică cenuşa fiului seu de pe rog şi-o aduse în insula Leuce (Albă), séu insula Şerpilor, de la gurile Dunărei. Er Acheii i ridicară un tumul şi-i celebrară jocuri funebre (Homeri carmina et cycli epici reliquiae. Ed. Didot, p. 583)”. Transcriem, ca demonstraţie, o informaţie ieşită de sub condeiul lui Hans von Geisau, 70 de ani mai târziu: “Am skaischen Tor entbrennt über A.’ Leiche ein erbitterter Kampf, Aias rettet sie, während Odysseus die drängenden Feinde abwehrt. Dann wird Antilochos begraben und der Leichnam des A. ausgestellt. Thetis kommt mit den Musen und Nereiden und beweint den Sohn. Darauf entreibt sie ihn dem Scheiterhaufen und bringt ihn nach der Insel Leuke (s. u.). Die Achaier aber schütten einen Grabhügel auf und feiern Leichenspiele, Prokl. § 63-67″ (ibid., col. 49). După cum se observă, corespondenţa între cele două texte este fără reproş (diferite sunt numai referinţele; aceeaşi ştire este adusă şi de Arctinos, v. infra).

Mai spunem că, Nicolae Densuşianu în alăturare cu informaţia citată mai sus, după ce precizează: “Despre împrejurările morţii lui Achile Iliada nu amintesce nimic”, adaogă: “În Odiseă însă se spune numai atât, că el a căzut la Troia (Odyss. XXIV, 36 seqq.), că corpul seu a fost îmbrăcat în haine divine, şi ars pe rog, apoi osemintele sale aşedate în o urnă de aur la un loc cu osemintele lui Patroclu, ér peste ele Grecii au ridicat un tumul mare şi înalt pe ţermurele Helespontului, ca să pótă fi vedut departe de pe mare, atât de cei ce trăiau atunci, cât şi de cei, cari vor trăi în viitoriu” (op. cit., p. 70). Tot aşa, şi Hans von Geisau, în acelaşi context, adaogă şi el: “Auf anderer Grundlage berut die Darstellung der Totenklage und Bestattung, Hom. Od. 24,43ff. 74ff.”. Se observă deci, la ambii istorici, aceeaşi preocupare de a indica în temă şi un alt izvor -şi cum un altul nu era, referinţa şi la N. D. şi la H. v. G. este aceeaşi, numai cât N. D., mai conştiincios şi mai interesat, traduce din Odyseea tot textul în legătură cu tema, fapt pe care istoricul german îl neglijează pentru bunele sale motive: lipsa de interes pentru o istorie ce nu priveşte nici neamul lui nici pe cele ale occidentului de care se ţine aproape. Dacă am dat acest exemplu a fost pentru a atrage atenţia asupra importanţei pe care o are şi azi opera lui Nicolae Densuşianu, ca material documentar, informativ, pentru toţi acei istorici români interesaţi să scrie despre istoria neamului românesc, dar şi pentrucă, de curând, un scriitor de o autentică valoare -slavă Domnului, nu istoric!- s’a exprimat cam în zeflemea referitor la acest monument de cultură.

Transcriem acum, după Nicolae Densuşianu, acele tradiţii ajutătoare tezei noastre -tradiţii care au scăpat atenţiei întocmitorilor acelei preţioase culegeri de “Izvoare privind istoria României” (Bucureşti 1964, Vol. I).

1. “In vechia geografiă grecéscă ne mai apare la gurile Dunărei încă o numire topică sub numale de ‘Aci lleoV plax Hesychiu crede, că se înţelege insula lui Achile, Leuce (Koehler, Mémoire, p.543. 729). Însă sensul cuventului PlaV (= şes. suprafaţă) neputęndu-se aplica la o insulă mică şi convexă, cum este Leuce, e probabil, că acésta denumire se referă la canalul Chiliei” (op. cit., n. 1, p. 74). N. Densuşianu are dreptate când spune că sensul cuvântului nu se poate “aplica la o insulă mică şi convexă”, greşeşte însă fundamental când crede că Leuce este Insula Şerpilor, care întradevăr este “mică şi convexă”. Corectă este numirea topică notată de Hesychios pentru că ea are în vedere insula Leuce existentă în acea vreme la gurile Dunărei -cum se va arăta mai departe (urmând descrierile acestei insule făcute de diverşi autori antici, şi evoluţia deltei Dunărei)-, căreia îi corespunde întru totul sensul cuvântului PlaV, şi nicidecum Insula Şerpilor, rămasă necunoscută antichităţii (v. infra).

2. “Aici, după o vechiă tradiţiune a oraculelor, îşi căutau sănătatea lor aceia, cari în resbóie fusese greu răniţi. Ast-fel Leonym, ducele Crotonienilor din Bruţiu, care într’o luptă, ce-o avuse cu Locrienii, căpetase o rană în piept, de care suferia fórte mult, consultă mai ântâiu în privinţa sănătăţii sale pe oraculul din Delphi, însă profetésă de aici (Pythia), după cum ne spune Pausania, î-l trimise se-şi caute vindecare în insula Leuce de la gurile Dunărei, de unde el s’a întors apoi sănătos2” : “2) Pausaniae lib. III. 19. 13″.

“De asemenea, ne spune şi Ammian Marcellin, că în insula Leuce se aflau şi ape salutare (aeque3) : 3) Ammiani, lib. XXII. c. 8: insula Leuce sine habitatoribus ullis Achilli est dedicata. Ibi et aquae sunt”, (op. cit., p.75 şi nn. 2 şi 3).

Argumentul pe care ni-l oferă aceste două ştiri se opune categoric asemănării insulei Leuce cu Insula Şerpilor: nici vorbă ca pe această insulă -cum o arată şi numele: a “şerpilor”-, să fi existat vreodată ape salutare, cu sau fără nămoluri vindecătoare, cum se găsesc şi azi în unele locuri de pe lângă coasta Mării Negre. (Ştirea adusă de Pausanias are o însemnătate complexă: ea atestă existenţa -înţeleasă ca o continuitate- unor legături între populaţiile din Delphi şi Leuce, şi reciproc, între aceea din Croton (de pe pământul Iapygilor) şi Istropontici. Importanţa istorică a acestor legături a fost arătată în cartea noastră “Cine sunt Etruscii”, şi nu este cazul a reveni aici mai mult decât cu paranteza de faţă.)

3. “Marcianus Capella, care a trăit pe la anul 470 d. Chr, scrie: Achillis insulam eius sepulcro consecratam. (Apud Köhler, Mémoire sur les îles et la course consacrées ŕ Achille, in Mémoires de l’Accadémie S. Pétersbourg. Tome X din a. 1825, p. 550. 734)”, (op. cit., PP· 71-72).

Nici această informaţie nu se poate aplica Insulei Şerpilor, “o stâncă”, în care nu se poate săpa mormânt şi unde nu se găseşte pământ pentru ridicarea deasupra lui, după obicei, a unui tumulus “înalt” cum se cuvenea eroului. (În paranteză fie zis, acestui Martianus Capella -nu Marcianus, cum printr’o eroare tipografică apare la N. D.-, celebru enciclopedist latin din secolul V, nu i s’a făcut loc în “Izvoare privind istoria României”, op. cit., supra.)

Nicolae Iorga, care crede şi el că insula Leuce este totuna cu Insula Şerpilor, vorbind despre Chilia, spune: “Nous osons męme proposer, bien que cela paraisse peu amissible, que l’ancien Dromos Achilléos, le chemin d’Achille pour le géographe romain Pomponius Mela 2, donc une Achilléia, qui est cependant présentée en rapport avec l’Ile des Serpents, est devenue, ŕ une époque de beaucoup postérieure, Chilia 3, cette cité byzantine, puis génoise, dans une île du Danube, qui jouera une rôle trčs important dans la rivalité entre Moldaves et Valaques. Pour appuyer cette hypothčse, il faut penser que, jusqu’aujourd’hui, le nom touranien et hellénique de Tyras, Touras, survit chez les Tatars sous la forme de Tourla” : “2 T. II, 7. Cf. Iorga, Chilia şi Cetatea-Albă, p. 18 et note 3″ : “3 Voy. aussi Klio, IX, p. tea-Albă, p. 150″ (N. Iorga, Histoire des Roumains, Vol. I, Partie I, Bucarest, 1937, p. 208).

Formularea făcută de N. Iorga ne apare confuză. Iată textul lui Pomponius Mela la care se referă istoricul român: “II, 7, 97. Sînt puţine (insule) în lacul Meotic… 98. Şi în Pont sînt puţine. Leuce, aşezată la vărsarea fluviului Boristene, destul de mică, purtând şi numele lui Achile, fiindcă aici a fost îngropat Achile 19 … : 19 Confuzie cu insula Borysthenes (Berezan) sau cu Alergarea lui Ahile ” (Izvoare…, p. 391).

Iată ce spune şi N. Densuşianu, în această chestiune: “Melae De situ orbis. II. 7. Leuce (insula) Borysthenis ostio (inielege Boreostomum séu Boreum ostium) obiecta, parva admodum, et…” (op. cit., p. 71, n. z); aceeaşi îndreptare (remarcă) o face N. Densuşianu şi când îl citează pe Plinius: “Plinii Hist. Nat. IV. 79. 1. Ante Borystheem (înţelege: Boreostomum), …” (op. cit., p. 71).

L’am amintit pe N. D. nu pentrucă el are dreptate -observaţia lui este subiectivă şi se abate de la înţelesul avut la Mella şi la Plinius-, dar, decât a imputa pe nedrept şi unui Plinius aceeaşi confuzie -cum au făcut şi alţi istorici (v., de. ex., Izvoare…, n. 38, p. 405, pusă de Vladimir Iliescu, în legătură cu incriminatul fragment din Plinius)-, mai de grabă ne alăturăm presupunerii lui N. Densuşianu, deoarece aceasta nu frustează adevărul istoric, despre insula Leuce putându-se spune la fel de bine că se găsea în faţa gurii Boreion. Motivele decurg limpede din cele ce urmează.

Cât priveşte propunerea lui N. Iorga, de a localiza în Deltă acel Dromos Achilleos trebue să spunem că el ar fi avut de partea lui toată dreptatea, dacă în loc de insula Chilia, ar fi propus insula lui Achile, Leuce (Arian, -şi nu este singurul- ne spune clar că Dromos Achilleos era o altă denumire a insulei lui Achile, Leuce), care în vremea descrierii şi localizării ei făcute de către unii din istoricii şi geografii antici, se găsea în golful pe care marea Pontului îl făcea pe locul actualei Delte (v. infra), în faţa gurilor Thiagola sau Psilon (pe actuala sahaua lui Iacob, străveche urmă a braţului Chilia) şi Boreion (pe traseul începător al braţului Sulina), iar în timpul lui Iorga era cuprinsă, de multe bune -trecute peste mileniu- veacuri, în Deltă, la Sud de cetatea bizantină care îl preocupa pe istoricul din Vălenii-de-Munte. Iorga este singurul istoric care arată îndoieli faiă de asemănarea Insulei Şerpilor cu insula lui Achile, Leuce (”Dromos Achilleos”), fără insă -fapt regretabil- a o spune clar. Multa alia peccat Iorga!

Descrieri şi poziţionări aflate în Izvoare

despre Insula lui Achile, Leuce.

* “Pindar. Nemeenele, IV, 48-50 (88-81) … In Pontul Euxin, Ahile locuieşte întn’o strălucitoare insulă” (Izvoare…, p. 15).

* “Scolii la Pindar. La Nemeene, IV, 79a. … Există o insulă în Pontul Euxin numită insula Albă, unde se pare că a fost transportat trupul lui Ahile de către Thetis 20. Unii arată şi nişte locuri de alergare pentru exerciţiile gimnastice ale eroului. Iar Pindar a numit în chip metaforic insula Albă - insula cea strălucitoare, deoarece culoarea albă este strălucitoare. Ea poartă numele de Albă din pricina mulţimii păsărilor (bîtlani), care îşi fac acolo cuiburi. Căci navigatorilor le apare albă. Altă explicaţie: ţărmul numit alb, din pontul Euxin, pe care apar mulţi bîtlani, face insula să pară navigatorilor albă. Ea se mai numeşte şi Locul alergării lui Ahile 21” : “20 După legendele posthomerice, eroul grec a fost răsplătit pentru curajul lui să trăiască fericit pe insula Leuce, unde se căsătoreşte cu Ifigenia, Medea sau Elena.” : “21 Confuzie cu ’Acillewz dromz, o peninsulă de la gurile Niprului, vezi Arian, nota 30″. Arian însă, scrie clar că insulei Leuce i se mai spunea şi Alergarea lui Ahile, confuzie face deci Vladimir Iliescu, autorul notelor din Izvoare…, pe care o repetă şi la “Scolii la Andromaca” lui Euripides (Izvoare…, p. 73), nu autorii antici care spun că insula Leuce mai era numită şi Alergarea lui Ahile . La nota 20 (supra), suntem tentaţi să facem o completare: traducerea din paranteza pusă în scolii (htoi erwdivm) prin “(bîtlani)”, nu ni se pare, că redă tocmai exact intenţia scoliastului, căci acesta nu spune simplu “(bîtlani)”, ci “(întradevăr bâtlani)”, vrând prin aceasta să înţelegem pe “stârcii albi” -acele păsări foarte frumoase, înalte cam de 1 metru, “de culoare albă ca zăpada”-, care trăiesc pe lângă bălţi -Flavius Philostratos, un sofist originar din Lemnos, care a călătorit mult, spune limpede că în insula Leuce “locuiesc nişte păsări albe, ele sunt păsări de apă” (vezi, la acesta, în Izvoare…, p. 661, dialogul dintre “Vierul”, din Chersonesul Thracic, şi “Fenicianul” sceptic); întradevăr, stârcii se mai numesc, în limba română, şi bâtlani -latineşte ardea major, iar cei mici, ardeola-, dar fiind vorba de coloarea “albă ca zăpada”, care se potriveşte adjectivului “strălucitoare”, ar fi fost indicat -poate-, ca în traducere să se fi adoptat expresia “stârci albi”, în loc de “bâtlani”, deoarece aceştia sunt cunoscuţi, la noi, mai ades, a avea coloarea cenuşie; această completare trebuia făcută, în deosebi, pentru eliminarea Insulei Şerpilor din competiţia cu insula Leuce, stârcul alb neputând fi văzut pe stâncile Insulei Şerpilor, pe deasupra, ea nu putea oferi nimănui un loc potrivit pentru un trai, câtuşi de puţin bun, necum divinelor personaje; am spus că ar fi fost indicat, deoarece Pindar, câteva versuri mai sus, compară strălucirea aurului cu strălucirea albului “fildeşului” sau al “crinilor”, deci, după Pindar, ar fi vorba de o anumită strălucire, către aceasta ne vom îndrepta mai departe, mai înainte însă vrem să deschidem -asemeni scoliastului- o paranteză în legătură cu cuvântul (şi cu pasărea) ardea.

Cu prilejul dovedirii că Ardeal este un cuvânt de vechime proto-indoeuropeană -vechime pe care, pentru a pune asupra ei o origine şi a o scoate din anonimatul în care o păstrează istoricii occidentali, întru cât ea permite orice tălmăcire (până nu demult i s’a spus, cu mare insistenţă: “indogermanică”!), am considerat-o, în lumina datelor istorice, pre-protothracică numai cât pre-Protothracii au fost primul popor (ca să nu spunem singurul) de după ultima glaciaţiune (dovadă de această mare vechime a lui fiind neobişnuita înmulţire la care ajunsese -în timp-, şi imensa sa răspândire în spaţiu), care a fost cunoscut istoriei, de la prima ei pagină, sub numele de Thraci, aceştia -şi niciunii alţii- ocupând locurile din acele părţi de Eurasie unde se crede că a fost leagănul limbii proto-indoeuropene (cei mai mulţi dintre cercetătorii arheologi şi lingvişti interesaţi în această problemă situează acest leagăn în zona pontico-caspiană, alţii, în bazinul istro-ponto-carpatic, de pildă, arheologii Vladimir Dumitrescu şi Milutin Gerasanin afirmă că “oameni din Pont” au coborît în grupuri masive în Sud-Estul Europei unde au introdus vorbirile “indoeuropene”, însă cine oare puteau fi, atunci, acei “oameni din Pont” sau din Sudul Rusiei până la Marea Caspică dacă nu cei din întinsa seminţie a Thracilor?)-, am arătat că în compunerea acestui cuvânt (Ardeal) se regăsesc noţiunile “înalt, superb” -păstrate de Latini în substantivul axduus, a um-, şi tot acolo spuneam că “Ar- este un radical thraco-etrusc, a cărui semnificaţie este ‘a face’ în sensul de ‘atotputernicie’, cum în numele zeiţei trivalente, iraniene, Armaiti, sinteză a celor ’trei funcţiuni’ specifice societăţii proto-indoeuropene” (Caşin Popescu, Enigmaticele rădăcini ale Etruscilor, în Zodii în cumpănă, Anul IV, Numărul 4, Ianuarie 1998, p. 259, Extras din capitolul PRO ANALIBUS II, din cartea CINE SUNT ETRUSCII).

Ar- se regăseşte şi in limba etruscă (Aritimi, pentru Artemis), după cum şi forma Er- (Ercle, Hercles, Herecele, pentru Hercules: vechiul Herculis Portus, de la Vest de Cosa, se numeşte azi Porto’ Ercole). La Etrusci ar-, er-, însemna a face, a mişca, a merge -arac = şoim, iar arim (un diminutiv) = copilaş-, dar compară cu (c)ar -a căra- şi cu (m)er(g) -a merge-, apropieri care evidenţiază strânse înrudiri lingvistice (cf. Caşin Popescu, Cuvinte etrusce* de origine thraco-pelasgă, geto-dacice, în Zodii în cumpănă, Anul IV, Numărul 2, Iunie 1997, pp. 95-100).

Observăm că în limba franceză păsării ardea major i se spune heron, cuvânt care se consideră a fi de origine francică (”mot francique”). El este apropiat însă de grecescul erwdioz ou (ó), care are acelaşi înţeles (Iliada, X, 274) şi care nici el nu se poate despărţi, din punct de vedere lingvistic, de ardea, latin. Pe de altă parte, în cuvântul erou -heros în franţuzeşte şi hęrôs în greceşte, nume dat de Greci semizeilor sau oamenilor divinizaţi -, apare rădăcina er-, care o aminteşte pe aceea din cuvântul Erdely, o deviere (fonică?) din cuvântul Ardeal: dacă aceasta nu este decât o coincidenţă, Ar- - Er- rămâne o problemă deschisă etimologiei, căci şi aceasta s’ar putea să aibă o istorie (în legătură cu Ardeal- Erdely, v. şi Sorin Paliga, Ardeal, “Transilvania”, în Tribuna, Cluj, 1986, Februarie, Nr. 8). Am mai spune că forma ardeola de la ardea, este un diminutiv care cuprinde în sine o gingăşie specifică spiritualităţii şi limbii Thraco-Dacilor: Predeal - Predeluţ, deluţ, deluşor, deluşel, deluleţ ş. a. (compară cu Ardeova, mică aşezare în judeţul Cluj şi cu Ardeoani în judeţul Bacău sau cu Ardeu în judeţul Hunedoara şi Arded în judejul Satu-Mare, toate situate în Ardeal sau lângă Ardeal).

În ordinea coincidenţelor probabile semnalăm Erucus, Erycus, un bloc izolat de munte aflat în unghiul de Vest al Siciliei, locuit din timpuri preistorice (de când, probabil, datează şi cuvântul), care trebue alăturat de Eryx, fiul Aphroditei; de aici, poate, cuvintele: erectus, a, um = înalt, ridicat, şi erumpo = a erupe, a ţâşni afară cu violenţă până la o mare inălţime.

Niciunde însă, noţiunile: “înalt”, “superb”, “a face”, “atotputernicie”, nu se regăsesc -toate împreună- mai emoţionant şi mai absolut ca în cuvântul ardea, care desemnează acea “pasăre minunată” în jurul căreia s’a ţesut o impresionantă legendă. Cel mai sărbătorit poet al Romei lui Augustus, Publius Ovidius Naso, a lăsat în nemuritoare versuri legenda acestei pasări (în Metamorphoses, XIV, 566-580), scrisă după un motiv imprumutat din ‘Eteroioumeva lui Nicandros (compuse la Roma în anii de plină glorie 4-7 d.Chr.- ele aveau să apară în timpul când poetul îndura la Tomis, în ţara Geţilor, un exil ordonat de nemilosul împărat în anul 8 după Christos- printr’un edict rămas fără cercetări juridice lămuritoare).

Iată legenda, pe scurt, după Ovidius (Metamorphoses, XIV, 516-580). În războiul pe care Aineias îl duce împotriva lui Turnus, regele Rutulilor din Latium (Rutulii erau rude de sânge cu Latinii, cf, Virgilius, Aeneis, XII, 40), “fiul lui Venus” iese victorios; odată cu Turnus, cade şi reşedinţa acestuia, Ardea, cetate vestită, “ades numită puternică pe timpul cât Turnus era sănătos şi teafăr - “Turno sospite dicta potens”; “după ce el a pierit sub loviturile unei săbii barbare şi acoperişurile (cetăţii) s’au prăvălit sub cenuşele calde încă, din mijlocul ruinelor îşi ia sborul o pasăre atunci prima oară văzută - “tam primum cognita” - care cu largi bătăi din aripe puternic aruncă cenuşa departe; ţipetele sale, a ei slăbăciune şi paloare şi totul în ea amintesc de o cetate capturată, toate până şi numele însuşi Ardea ea însăşi plângându-şi doliul lovindu-se cu propriile-i aripe”. Am fi vrut, în locul traducerii noastre libere să redăm aceată legendă în versiunea versificată a autoarei Maria Valeria Petrescu (Ovidiu, Metamorfozele, Bucureşti 1957, Ardeea, p. 232), dar ele nu ne-au oferit o imagine satisfăcătoare a fragmentului ovidian, căci am fi vrut aceasta şi pentru a putea spune, cu acest prilej, că prefaţatorul cărţii respective, Eusebiu Camilar, este unicul autor care ne-a precedat în ideea -o cităm numai cât, deşi pe foarte departe, ni se apropie-, anume, că, “expediţia Argonauţilor… s’ar fi înapoiat prin Adriatica. Noi spunem că versiunea aceasta ar fi plauzibilă, cunoscând cum căutarea averilor, a descoperit oceane şi mări”… (în op. cit., p. 14; v., pentru întoarcerea Argonauţilor prin Adriatica, v. Caşin Popescu, Legenda Argonauţilor fapt istoric, Freiburg 1989, pp. I-LXVII şi 1-542 inclusiv 5 hărţi).

Cetatea Ardea se va rezidi, dar soarta ei a fost să fie din nou pustiită, de data aceasta de către Samniţi (Strabon, 232.249; pentru o probabilă origine istro-ponto-carpatică a Samniţilor, v. Caşin Popescu, Cine sunt Etruscii, Freiburg 1989, aici amintim numai că Diodoros din Sicilia îi numeşte pe Samniţi, Brutti -v. supra, Bruttium-, şi că strămoşul acestora este Brettos, unul din fii lui Heracles); Ardea va fi iarăşi reclădită. numele ei păstrându-se până către zilele noastre (Ardea, pe via Ardeatina).

Interesant -pentrucă am ajuns la Metamorphoses şi la refacerea, de-atâtea ori, a cetăţii Ardea-, este nu numai prezenia rădăcinii Ar-, în cuvântul Argos, Argus (pentru paleta cuvântului Argos, vezi, Caşin Popescu, Urgeo propositum sau Din nou pe urmele izvoarelor la Etrusci, în revista Zodii în cumpănă, Anul IV, Numărul 4, Ianuarie 1998, pp. 248-249), ci faptul că Argos (Argus), fiul lui Arestor şi al lui Mycene -eroul cu 3, 4, chiar 100 sau, după Aischylos, nenumăraţi ochi-, este metamorfozat, după moarte, de Hera, într’un Păun (Martial, XIV, 85), acea pasăre mare cu un penaj magnific, mai ales la mascul, colorat albastru-verzui, cu o coadă foarte lungă cu pene de colori diferite, pe care, când o rotează apar sumedenie de ochi de o splendoare rară (lungimea acestei păsări, incluziv coada, trece de 2,50 m); după o altă versiune, Hera nu l-ar fi metamorfozat pe Argus într’un Păun, ci ar fi pus ochii lui în penele din coada Păunului, pasărea ei dragă (Ovidius, Metamorphoses, 1. 722-723). Iată legenda morţii lui Argus (Ovid., Met., I, 667 şi urm,). Zeus trimite pe Hermes să o răpească pe Io (nume prescurtat de la Iole sau Iocasta s. a.), preoteasa Herei şi iubita lui Zeus, dar acesta nu reuşeşte decât, numai după ce îi adoarme toţi ochii lui Argus (care o veghia pe Io -Argus oculeus totus- din ordinul Herei), prin poveşti cu cântece din flaut (Syrinx, după numele nimfei pe care Pan a urmărit-o, şi când crezând că a prins-o, s’a trezit strângând în braţe un snop de trestii în care a început să sufle…) şi vrăjitorie, trecându-i bagheta sa magică pe deasupra pleoapelor deja ostenite, după care îi taie capul cu sabia sa încovoiată; desprins de gât, capul lui Argus se prăvale, de pe stânca pe care veghea, la pământ, şi peste cei o sută de ochi se aşterne noaptea… “Fiica lui Saturn îi adună; ea acoperă penajul pasării care îi este scumpă şi îi răspândeşte ca pe pietre preţioase în coada ei înstelată”: “Excipit hos uoculus que suae Saturnia pennis / Collocat et gemmis caudam stelantibus inplet” (Ovidius, Met., 722-723). Gestul Herei marchează răsplata postumă pentru fidelitatea lui Argus. Virgilius, nu va pierde ocazia să numere printre cei de partea lui Turnus, pe Io, păzită de Argus…

În acest context se cere a fi amintită şi legenda pasării miraculoase, Phoinix (lat. Phoenix), care odată ce se arde renaşte din propria-i cenuşă. Hesiod (Frg. 171) face menţiune despre longevitatea acestei păsări (ea atingea 972 de generaţii, raportate la oameni), iar Herodot (II, 73) spune că la fiecare 500 de ani ea se ducea la Heliopolis -oraşul soarelui, din Egipt, unde era adorată- cu rămăşiţele tatălui ei, învelite într’un ou pe care îl lucra din smirnă, pentru a le depune în templul soarelui (smirnă -greceşte smurua, lat. myrrha,fr. myrrhe, span. mirra-, este cuvânt thraco-dacic, nu cum se crede, vechi slav; cuvintele din limba latină, compuse cu prefixul mir-, sunt cuvinte vechi, pre romane, cu semnificaţii ce derivă din caracteristicele pasării Phoenix, le enumerăm fără definiţii: mirabilis, mirabiliter, mirabundus, miraculum, mirandus, miratio, mirator, miratrix, mire, mirifice, mirificus, miror, mirus, acesta din urmă părând a le cuprinde pe toate, întru cât înseamnă: uluitor, supranatural, miraculos, extraordinar, minunat, admirabil).

Legenda autoincinerării şi a renaşterii din cenuşă -simbol al veşniciei- nu este de origine egipteană, deşi se credea că Re şi Osiris erau reîncarnări ale ei, ci -s’a spus- indiană sau mai de grabă arabică, smirna fiind o răşină produsă de un arbore ce creşte în Arabia, deci provine de acolo. (Dacă nu uităm că la început Arabia desemna numai partea din Nordul teritoriului cunoscut azi sub numele Arabia, adică numai partea de Nord în care se aflau întinse suprafeţe de nisip, şi dacă vrem să observăm că rădăcina proto-indoeuropeană (după noi, pre-protothracică), Ar-, este prezentă şi în acest cuvânt, atunci înţelesul către care duce Ar- s’ar lărgi cu noţiunile: extraordinar, neobişnuit, imensitate de un acelaşi fel.)

Ovidius (Met., XV, 392 şi urm.), urmând tema pythagoriciană: “Omnia mutantur, nihil interit”, adică, “totul se schimbă, nimic nu se pierde” (această temă va fi reluată, în termeni adaptaţi fizicei moderne de Lavoisier prilejuind enunţarea legilor conservării massei şi a conservării elementelor), ţine să ne spună că Phoenix este unica pasăre care se renaşte singură (XV, 392 şi urm.). Legenda autoarderii şi a renaşterii din calda cenuşă, l-a dus pe cinicul Peregrinus Proteus, din Parion, de pe coasta Mysiei, în Asia Mică (Phrygia ad Hellespontum) -crezând în propria-i veşnicie? sau, cum au spus unii contemporani, gest desperat pentru a scăpa de cine ştie ce amenţări publice care apăsau asupra lui- să-şi dea foc, la Olympia, şi să ardă (în anul 167 d. Chr.) faţă cu privitorii (se pare că, Peregrinus este o poreclă dată cinicului de către Lukianos din Samosata, unul dintre martorii acestui singular autodafeu, consemnat într’o schiţă a sa, Peregr., 27, el trece însă, ca an al acestui eveniment, 165 d. Chr.).

Se ştie că Egiptenii reprezentau pasărea Phoinix sub aspectul unui stârc cenuşiu (Ardea cinerea); acest fapt conduce la ideea că în Italia această legendă a intrat odată cu Etruscii -anume apropieri între Etrusci şi Egipteni au fost semnalate deja de noi (în cartea Cine sunt Etruscii)- şi, implicit, la concluzia că originea acesteia ar trebui căutată, fie undeva în Asia vestică, la acele neamuri cu care s’au fost înrudit Etruscii sau cu care au venit mai des în contact, dacă nu chiar la strămoşii îndepărtaţi ai Etruscilor (pentru modul în care Egiptenii îşi reprezentau pasărea Phoenix, v. Herodote, Histoires, II, 73, text stabilit şi tradus de Ph.-E. Legrand, Paris 1948, nota 9, pp. 114-115). Amintim că Românii, continuatori ai Dacilor, au în mitologia lor o seamă de legende în care este vorba de biserici care se dărâmă în timpul când se construiesc, fără a se şti de ce, ele neputându-se termina, decât numai după ce în turnul lor s’a închis “Pasărea fermecată”, numită şi “Pasărea măeastră”, singura care prin puterile ei miraculoase putea duce la întregirea zidirii bisericii.

După acest excurs, mult prea lung dar nu întru totul depărtat temei, după cum se va înţelege din concluzia studiului de faţă, să ne întoarcem la tradiţii.

Înainte de aceasta, vrem însă, să subliniem -pentru o istorie a circulaţiei (şi răspândirii) cuvintelor (şi a neamurilor)- un fapt încă neobservat: ardar (derivat prin inversiune fonică şi alternanţă consonantică de la ardeal) înseamnă în limba berberă munte (Gsell, Hérodote, p. 108); apropierea este prea evidentă pentru a considera -cum se crede-, că ardar este un cuvânt de origine berberă, el este preluat de la Proto-Thracii cu care Berberii au venit în contact în Africa nord-vestică. De semnalat este că aceşti Berberi au rezistat până azi arabizării, şi, poate, şi faptul că ei locuesc în regiuni, să le zicem, ardaice (muntoase): în Aures (masiv muntos din Algeria Orientală), în marea Kabilie (o parte din masivul algerian, Tele) şi în Rif, un masiv muntos din Nordul Marocului.

* “Scylax din Carianda. Călătorie pe mare de-a lungul ţărmurilor locuite ale Europei, Asiei şi Libiei 68 (p. 56). “… Călătoria pe mare de la Istru pînă la Criumetopon este de trei zile şi trei nopţi, iar de-a lungul ţărmului de două ori mai lungă. Căci acolo se află un golf. În interiorul acestui golf există o insulă pustie, numită Leuce, care este închinată lui Ahile” (Izvoare…, p. 133; în Izvoare…, s’a strecurat o eroare: se spune că Scylax din Carianda “a trăit în secolul al IV-lea î. e. n.”; acest Scylax a trăit, cu toată aproximaţia, între anii 540 şi 480 a. Chr., şi a fost, ca iscusit navigator şi geograf, în serviciul lui Dareios I, între 519 şi 512, aşa că, scrierea cuprinzând sinteza periplelor pontice, chiar dacă va fi fost, pe alocuri, o compilaţie -cum se crede-, având ca titlu iniţial “Periploi”, ea a fost redactată, cel puţin pentru Pont, de Scylax -sub formă de dare de seamă-, cel mai târziu până la începutul anului 512 -facem această afirmaţie, cu toată încredinţarea, cunoscut fiind obiceiul Marelui Rege de a se informa bine aspra locurilor unde se pregătea să poarte războaie, anul 512 fiind anul când Darius porneşte războiul împotriva Scythilor (cf., Caşin Popescu, Podurile peste Istrul din primul mileniu înainte de Chrstos, Cap. I, Podul lui Darius, p. 11 şi § 11, Data construirii podului, pp. 91-92); am făcut această precizare, deoarece, în Izvoare…, se spune, fără a se explica: “Scrierea păstrată sub numele lui Scylax datează de pe la mijlocul secolului al IV-lea î. e. n.”; că acea sau acele dări de seamă vor fi fost sistematizate şi retranscrise postum, probabil în sec IV a. Chr., aceasta este o chestiune înafara preocupărilor noastre).

Această ştire ce se deţine de la Scylax se opune de plano oricărei situări a insulei Leuce în largul de mare unde se află Insula Şerpilor.

Această ştire mai are şi o altă însemnătate: ea sprijină, cu toată logica ipoteticului, “una din cele mai importante chestiuni ştiinţifice ce ni s’au prezentat în legătură cu cursul Dunărei: chestiunea genesei şi evoluţiunii Deltei Dunărei” -chestiune tratată pe larg de zoologul şi deltologul român, Grigore Antipa, în lucrarea sa: “Problemele ştiinţifice şi economice ale Deltei Dunărei”, despre care vom vorbi mai încolo.

* “Arctinos, Etiopia: “După ce Ahile pune pe fugă pe troieni şi pătrunde în oraş, este ucis de Paris şi Apolo. În jurul leşului se încinge o luptă înverşunată. Aias îl ia şi-l duce la corăbii, în vreme ce Odiseu ţine piept troienilor. Apoi ei îl înmormântează pe Antiloh şi expun cadavrul lui Ahile. Sosind Thetys, însoţită de Muze şi de surorile ei, îşi plânge copilul. După aceea Thetys răpeşte de pe rug pe fiul său şi-1 poartă în insula Leuce. Aheii, făcându-i mormânt prin îngrămădirea pământului, rânduiesc în cinstea lui o întrecere, iar pentru armele sale se iscă o ceartă între Odiseu şi Aias” (Izvoare…, p.4; v. supra, aceeaşi versiune).

* “Antigonos, Culegere de povestiri uimitoare, 122 (134). Se povesteşte şi despre insula Leuce că nici una dintre păsări nu se poate ridica în zbor deasupra sanctuarului lui Ahile” (Izvoare…, p. 149). Ştirea se referă la păsările aflătoare în insulă, ca fiind ale locului, nu la cele întâmplătoare care s’ar fi abătut pe acolo, pentru care expresia “nu se poate ridica în zbor” nu ar fi fost potrivită; aşa dar această “povestire uimitoare” nu se poate aplica Insulei Şerpilor unde nu se abat decât păsările de mare, obosite sau bolnave, atunci când nu trec pe deasupra ei sau pe lângă ea.

* “Nicandru, Metamorfoze, Fr. 58 Schneider (Antonius Liberalis, XXVII. Povesteşte Nicandru în cartea a IV-a a metamorfozelor)… Cu trecerea timpului (Artemis) a strămutat-o pe Ifigenia, ajunsă (acolo), în insula numită Leuce, pe lângă Ahile şi, schimbîndu-i înfăţişarea, a făcut-o zeiţă veşnic tînără şi fără de moarte. Şi în loc de Ifigenia i-a zis Orsilocheia. Ea a vieţuit dar alături de Ahile” (Izvoare…, p.153). Insula Şerpilor nu este o insulă aptă vieţuirii umane, deci nu aici Artemis “a strămutat-o pe Ifigenia” (în Izvoare…, o inadvertenţă: s’a scris Orsilocheia, corect, Orsilochia; despre originea carpato-istro-pontică a lui Artemis şi Ifigeniei, vezi C. P., Cine sunt Etruscii).

* “Euripide, Ifigenia în Taurida, 435-438 … atingând pământul cel cu multe păsări, / ţărmul cel alb, / unde - în marea neospitalieră - se află / «Alergările» strălucite ale lui Ahile?” (Izvoare…, p. 73). Euripide spune clar: “pământul cel cu multe păsări” şi “ţârmul cel alb”, ţărmul Insulei Şerpilor este întunecat ca fundul din care s’a fost răsărit, brun, şi pe alocuri roşiatic închis.

* “Euripide, Andromaca, 1260-1262 … Ahile, / care locuieşte într’o insulă, / pe ţărmul de argint, în interiorul Pontului Euxin.

Scolii la Andromaca 1262 Leuce: Insula Leuce, unde îşi petrece timpul Ahile, în mijlocul Pontului Euxin; de aci (vine şi numele) «Alergărilor lui Ahile» , despre care s-a vorbit în Ifigenia în Taurida” (Izvoare…, p. 73). Metafora “ţărmul de argint”, ne ajută şi ea la identificarea insulei Leuce (v. infra, impresia făcută lui Vlahuţă de ţărmul ostroavelor din Deltă, este aidoma cu spusa lui Euripide).

* “Pseudo-Scymnos, Periegesis, v. 787-793 … Apoi după ea (Peuce) - în mare - / e aşezată insula lui Ahile. / (Insula) are o mulţime de păsări domestice / şi oferă celor ce vin acolo o privelişte vrednică de un loc sfânt. / De pe ea nu poate fi văzut uscatul, / deşi se află faţă de pământul (insulei Peuce) ce-i stă înainte - la o depărtare / de numai patru sute de stadii, cum scrie Demetrios…” (Izvoare…, p. 173; parantezele ne aparţin). Depărtarea faţă de pământul insulei Peuce, păsările domestice, priveliştea vrednică de un loc sfânt, sunt amănunte de cel mai bun ajutor pentru recunoaşterea locului insulei Leuce (v. infra).

* “Pliniu cel Bătrân, IV, 13 (27), 93. Insula lui Ahile, din faţa lui Boristene, a fost amintită mai sus; ea se mai cheamă şi Leuce 38 şi Macaron 39. Calculele actuale o aşază la o sută patruzeci de mii de paşi de Boristene, la o sută douăzeci de mii de Tyras şi la cincizeci de mii de Peuce 40; circumferinţa ei este de circa zece mii de paşi” : “38 Cea albă “. Deşi plasarea insulei este greşită, distanţele sunt corecte”. : “39 «A celor fericiţi». Vezi Arrian, notele 30-32″. : “Diferenţa dintre această cifră (aprox. 74 km; cf. şi Ps.-Scymnos 796) şi actuala distanţă (46 km) poate da o idee despre viteza de înaintare a uscatului în mare (cf. Strabon, I, 3, 4 Şi 7), (Izvoare…, p.405). Distanţa indicată de Pliniu pentru insula Leuce, trebue înţeleasă, cum el însuşi spune, faţă de insula Peuce, şi numai aşa privită este corectă (v. harta anexă); ea nu se referă, deci, la Insula Şerpilor, cum cred autorii notelor respective -după cum nici circumferinţa indicată de Pliniu nu are în vedere Insula Şerpilor, care -în altă ordine de idei- nu ar fi putut fi numită, nici cum, “a celor fericiţi”. Notăm că “ideea despre viteza de înaintare a uscatului în mare”, invocată în nota 40, cuprinde prin ceea ce afirmă, două erori: una: insula Peuce nu se afla între braţele Deltei (cf. studiul nostru “Încercare de reconstituire a poziţiei geografice a Insulei Peuce”, în op. cit. supra, pp. 57 şi urm., şi Schiţele I şi II, pp. 449 şi urm.); a doua: Insula Şerpilor nu este Insula Leuce; şi ar mai trebui spus că, Insula Şerpilor, faţă de limita până la care ajunsese Delta cu uscatul care “înainta în mare”, se găsea pe vremea lui Plinius, la o distanţă sensibil mai mare decât 400 de stadii.

* “Arian, Descrierea călătoriei în jurul Pontului Euxin, 21, 1. Pentru cineva care ar naviga din regiunea acestei guri (Psilon) drept spre larg cu vîntul de nord-vest, se arată o insulă pe care unii o numesc Insula lui Ahile alţii Alergarea lui Ahile 30, iar alţii îi spun Leuce 31, după culoarea insulei. Se zice că zeiţa Tetis a înălţat din apă această insulă pentru fiul ei. Aici ar fi locuit Ahile. Pe ea se află un templu al lui Ahile 32 şi un idol de lemn cu lucrătura străveche. 2. Insula nu este locuită de oameni, ci pe ea pasc doar câteva capre. Se spune că şi acestea au fost închinate lui Ahile de către cei care au tras la mal aci. În templu se află nenumărate ofrande: cupe, inele şi pietre nestemate. Se mai află şi inscripţii - unele în limba latină, altele în limba elină, în metri, cu laude pentru Ahile. 3. Există şi unele închinate lui Patroclu. Căci cei ce vor să-i fie pe plac lui Ahile îl cinstesc şi pe Patroclu, împreună cu el. În insulă îşi au cuiburile o mulţime de păsări - ca pescăruşi, lişiţe, ciori marine, în stoluri nenumărate”:30 Arian face o confuzie între o peninsulă şi o insulă. Vezi Ovidiu, nota 109″; Arian nu face nicio confuzie, autorii notei nu ar putea altfel să susţină că insula Leuce este Insula Şerpilor, căci ei ştiu bine că pe această insulă stâncoasă nu se poate alerga şi nici loc de alergare nu este, mai ales pentru Ahile, ‘cel iute de picior’, confuzia din notă apare astfel ca urmarea logică a unei confuzii. “31 Albă . Această mică insulă stâncoasă de la gurile Dunării (vezi Pliniu cel Bătrîn, nota 40) a fost de timpuriu un loc de escală pentru corăbierii din Milet (vezi Vulpe, Dobroudja, p. 63)” : “32 Corăbierii din Milet i-au ridicat un templu lui Ahile Pontarhul, protectorul navigaţiei şi comerţului din Marea Neagră (cf. Ps. Scymnos, v. 791; Filostrat, Heroicos, 20, 32-47) . Această precizare ne uimeşte: nici Ps.-Scymnos, nici Filostrat nu pomenesc în locurile indicate în această notă -şi nicăiri altundeva-, că Milesienii i-au ridicat “un templu lui Ahile” (v., de pildă, supra, versul 791, transcris de noi, după Izvoare…; de altfel, această nefondată aserţiune vine în contradicţie cu ceea ce se spune, în continuare, în aceeaşi notă 32: “Pentru problematica insulei şi a divinităţii sale, care pare -de altfel ca şi Ahile propriu zis, care era şi el prehelenic- să fi fost de origine locală, probabil chiar tracică, vezi cartea fundamentală a lui I. Tolstoi…”; n. b.: textele din note care nu interesează direct subiectul nostru nu au fost transcrise). Ştirile acestui exact şi obiectiv Arian -cel mai îndrăgit elev al stoicului Epictetos- arată clar că insula Leuce nu putea fi “Insula Şerpilor”. De exemplu: printre păsările din insula Leuce, Arian numeşte lişiţile, or este bine ştiut că lişiţa este o pasăre care trăieşte pe bălţi, ascunzându-se printre sălcii sau în stuf -mediul prin excelenţă prielnic al acestor păsări fiind delta -şi că ea se asociază în cârduri, -”în stoluri nenumărate”, zice Arian; în Insula Şerpilor nu există bălţi, nici sălcii, nici stufăriş, - atunci? poate fi Insula Şerpilor insula Leuce?

* “Pausanias, III, 19, 11. Voi aminti aici o poveste despre Elena, pe care ştiu că o spun crotonoaţii, iar locuitorii din Himera sînt de acord cu ei. Se află o insulă în Pontul Euxin, la gurile Istrului, închinată lui Ahile. Aceasta se numeşte Leuce şi are un perimetru de douăzeci de stadii, este acoperită de o pădure deasă şi plină de animale sălbatice şi domestice. În ea se află un templu şi o statuie a lui Ahile” (Izvoare…, p.621). Nici detaliile date de Pausanias, contemporanul lui Arian, nu se potrivesc cu Insula Şerpilor, iar perimetrul indicat pentru Leuce, deşi mai mic decât cel dat de Plinius, este totusi de câteva ori mai mare decât cel al Insulei Şerpilor. Precizarea lui Pausanias : “în Pontul Euxin, la gurile Istrului” -pe care o fac toţi autorii antici când poziţionează insula Leuce-, arată, examinată mai îndeaproape, că nu poate fi în cauză Insula Şerpilor, căci aceasta, în antichitatea către care privim, se găsea mai aproape de ţărmul mării de la Nord de ea, îndreptată mai mult spre Tyras, decât către gurile Istrului, şi credem că nici astăzi, când Insula Şerpilor se găseşte mult mai aproape de gurile Dunărei decât odinioară şi cam la aceeaşi distanţă de cel mai apropiat, de ea, loc de pe ţărmul nordic, niciun navigator nu ar spune, vorbind despre Insula Şerpilor, că se află “la gurile Dunărei”. Acesta este un amănunt-argument care nu poate fi neglijat în căutarea acelei insule Leuce “de la gurile Istrului”.

* “Filostrat, Heroicos, 20, 32 (p. 745) … Vierul. …în Pont se află o singură insulă, aşezată mai mult spre coasta ospitalieră pe care o ai la stânga când intri în Pont. E lungă de treizeci de stadii şi lată nu mai mult decât de patru. Arbori cresc acolo: plopi albi, ulmi şi alţii - cum se întîmplă -, iar cei din jurul templului sînt sădiţi în rînduială. … Statuile din templu reprezintă pe Ahile şi Elena uniţi de parce. 33. … Tetis rugă pe Poseidon să scoată din mare o insulă, unde ei să locuiască.

Acesta luă aminte cît de întins este Pontul şi că în el nu se află nici o insulă - fiind o mare fără nici un loc de locuit - şi scoase la iveală insula Leuce, în felul cum am arătat-o, pentru ca Ahile şi Elena să poată sălăşlui în ea, iar corăbierii să aibă un loc de oprire în largul mării unde să-şi arunce ancora. 34. Ca stăpân asupra întregului element al apelor, după ce privi la fluviile Termodont, Boristene şi Istru cum îşi varsă în Pont valurile lor năprasnice şi mereu în clocot, el grămădi nămolul fluviilor, cărat de mare, din Scythia, şi închipui o insulă -în felul cum am spus -, fixînd-o de fundul Pontului” (Izvoare…, pp. 659 şi 661). Perimetrul insulei Leuce indicat de Flavius Philostratos -care scrie pe la începutul secolului III după Christos-, este, de asemenea, mult mai mare decât cel al Insulei Şerpilor; speciile de arbori pe care el le menţionează fac parte din vegetaţia Deltei Dunărei, unde se pot vedea mai peste tot, ele nu sunt specii cărora să le priască un mediu cu salinitate pronunţat marină cum este cel din Insula Şerpilor. De tot ajutorul în identificarea insulei Leuce este şi informaţia furnisată de Filostratos, în care se spune că Poseidon “grămădi nămolul fluviilor” şi îl fixă “de fundul Pontului”, deci nu o stâncă, cum, poate i-ar fi fost mai uşor zeului, având în vedere că pentru fixarea insulei trebuia să întărească şi nămolurile cărate de fluvii, pe când stânca era gata întărită şi bine fixată de fund. O asemenea idee nu s’ar fi putut forma, în închipuirea niciunui autor antic, dacă insula Leuce ar fi fost Insula Şerpilor. Această ştire adusă de Philostratos, grăieşte limpede că Insula Şerpilor nu era cunoscută în antichitate (v. infra, argumentele pe care se bizue această afirmaţie). Ne găsim aici în faţa unei tradiţii care elimină Insula Şerpilor din orice asemuire a ei cu insula Leuce şi obligă, a fortiori, la căutarea ei în altă parte. Adică în acea parte a Pontului unde a situat-o celebrul matematician, astronom, astrolog, geograf şi teoretician al cunoştinţelor exacte din timpul său, Claudios Ptolemaios: în spaţiul Moesiei Inferioare în care se cuprindeau şi gurile Istrului cu tot ce li se învecinau. Mai sunt şi alte amănunte notate de Filostrat, care însă nu aduc noutăţi, întru identificarea insulei Leuce, diferite de cele deja consemnate de predecesori -el scrie cam pe la mijlocul secolului III p. Chr.-, după cum mai sunt şi alţi autori antici care pomenesc de insula Leuce (Strabon, Herodian Gramaticul, Maximus din Tyros, geograful din Alexandreia Dionysios Periegetul ş. a.), dar ştirile aduse de ei, fie sunt simple menţiuni fără importanţă pentru recunoaşterea sau localizarea insulei, fie că repetă pe unele deja spuse, sau sunt confuze (Hacataios din Abdera, Lycophron), şi ca atare, acestora nu li s’a făcut loc anume printre descrierile notate mai sus.

* “Ptolemeu, Aşezarea Moesiei Inferioare (Harta a IX-a a Europei), III, 10, 9. Insulele situate în vecinătatea Moesiei inferioare în acea parte a Pontului pe care am pomenit-o -(7. Ţărmul începând de la gura cea mai de miazănoapte a Istrului şi pînă la gurile fluviului Boristene şi ţinutul din interior, pînă la fluviul Hierasos)sînt: .. şi insula lui Ahile Leuce (care are gradele) 57°30′ (şi) 47°40′ (Izvoare…, p. 549 şi 555). Oricum s’ar voi să se aranjeze coordonatele ptolemeice care slujesc la reconstruirea hărţilor lui (definitivate cam în jurul anilor 160, orientându-se, de sigur, după imaginea lumii unui Herodot -vezi, pentru aceasta, harta întocmită de George Rawlinson pentru a explica Scythia înfăţişată de Herodot, în The History of Herodotus translated by George Rawlinson, New-York, 1944, reprodusă de Caşin Popescu, în op. cit., Harta XVI, p. 452-, a unui Eratosthenes, a unui Strabon sau a unui Marinos din Tyros), locul corespunzător insulei Leuce, nu poate cădea peste Insula Şerpilor (dacă, bineînţeles se păstrează riguros reciprocitatea distanţelor dintre nodurile reţelei lui Ptolemaios). Din această cauză geograful dobrogean C. Brătescu, în harta pe care a reconstituit-o pentru “Dacia şi Moesia după Ptolemaeu”, s’a văzut silit să poziţioneze insula Leuce, mult mai la Nord de gurile Dunărei (C. Brătescu, Dacia şi Moesia după Ptolemaeu. Sec. II d. Cr., în Bul. Soc. Reg. Rom. de Geogr., Anul XLII, 1923, Bucureşti 1924, harta respectivă, lipită după p. 16; v. şi Caşin Popescu, op. cit. supra, Harta XVII şi comentariul însoţitor, pp. 455-456). Trebue să spunem şi aici: nici una din încercările de a reprezenta, după Ptolemaios, aşezarea Daciei şi a Moesiei inferioare (etc), nu coincid între ele. Poziţia oraşelor “de lângă fluviul Dunărea” şi a gurilor de la “prima despărţire a lor de la cetatea Noviodunum” -de asemenea şi “aşezarea coastei după gura sacră” (Peuce)-, diferă de la autor la autor. Una din cele mai reuşite hărţi ale Istrului din acea vreme, şi al ţărmului stâng al Pontului Euxin, ar fi fost aceea a lui C. Brătescu, dacă el nu ar fi stăruit în greşala de a crede că, în primul veac după Christos, Boreum se găsea mult în josul braţului Sulina, după actualul “marele M”, foarte puţin înapoia localităţii cu acelaşi nume: de aici greşita poziţionare şi a celorlalte guri şi imposibilitatea de a se fi poziţionat satisfăcător, insula Leuce. Acesta constitue încă un detaliu -hotărîtor- care ne-a impus reconstituirea, în zonă, a hărţii după coordonatele date de Ptolemaios, în căutarea locului unde s’a fost aflat “insula lui Achile, Leuce”, loc, evident, care să corespundă întru totul şi descrierilor autorilor antici.

Elemente de identificare a “Insulei lui Achile, Leuce”.

1. Sub ştirea lui Scylax care ne spune că Leuce este situată într’un golf, am amintit de “chestiunea genezei şi evoluţiei Deltei Dunărei” şi am menţionat lucrarea lui Gr. Antipa, “Problemele ştiinţifice şi economice ale Deltei Dunărei”. Într’o lucrare ulterioară acesteia, Dunărea şi problemele ei ştiinţifice, economice şi politice, publicată la Bucureşti în 1921, Antipa aduce unele precizări ce interesează subiectul nostru. “Din descrierea ce am dat-o până acum -spune deltologul nostru-, s’a văzut că Delta Dunărei se prezintă ca un enorm lac adânc de aproape 2 m sub nivelul mării, traversat în toate direcţiile de diguri mari longitudinale şi transversale, care sunt grindurile, şi acoperit la suprafaţă cu o pătură plutitoare de stuf, numită plaur.

Acest enorm lac reprezintă în parte vechiul estuar al Dunărei - adică un larg golf al Mărei Negre în care se vărsa Dunărea - şi care a fost închis la gură printr’un lung cordon litoral de origină marină; la acesta, apoi, s’a alipit în urmă succesiv - cum continuă a se alipi şi astăzi - noi porţiuni de mare, închise prin alte cordoane litorale. Dunărea se vărsa atunci în acest golf între malurile înalte ale Isaccei şi malul proeminent al Basarabiei de la mănăstirea Terespont, adică în dreptul cetăţii romane Noviodunum.

Factorii naturali care au conlucrat la transformarea acestui estuar în deltă şi la formarea mai departe a deltei, astfel cum o vedem astăzi cu toate formele ei de teren şi elemente ce o compun, sunt: forma şi direcţiunea generală a coastei, valurile şi curentul mării, vânturile dominante, relieful şi natura fundului estuarului, curentul fluvial şi aluviunile aduse de el în suspensiune, salinitatea apei, vegetaţiunea şi eventual şi vreo mişcare isostatică. Forma actuală a Deltei nu este dar decât o rezultantă a acţiunii acestor agenţi naturali, care au conlucrat şi în trecut cum lucrează şi astăzi, participând, fiecare după împrejurările ce se prezintă în diferite momente, întrun grad mai mic sau mai mare la continuele transformări ce se petrec”, (op. cit., pp. 66-67; v., de acelaşi, Câteva probleme ştiinţifice şi economice privitoare la Delta Dunărei, în An. Acad. Rom. Mem. Seci. Şt., Seria II, Tom XXXVI, Bucureşti, 1914); ipoteza formulată de Antipa, că Marea Neagră prezenta la începutul formării deltei Dunărei un mare golf al cărui cel mai avansat ţărm, în Dobrogea, pătrundea până aproape de Noviodunum, a fost, în principiu, acceptată de toţi geografii români, unii dintre aceştia făcând, în legătura cu forma, întinderea şi vârsta geologică a acestui golf, unele consideraţiuni care însă nu ating realitatea existenţei acestui golf (exemplu, geograful Dobrogei, C. Brătescu, în lucrarea sa, Delta Dunărei, geneza şi evoluţia sa morfologică şi cronologică, publicată în Buletinul Societăţii Regale de Geografie, Tom XLI, 1922, Bucureşti 1923, considera că vârful acestui golf “înainta departe în susul Dunărei”, deci dincolo de Noviodunum, cum credea Antipa, etc.).

În acest context, pentru a arăta, încă o dată, cât de interesaţi sunt istoricii occidentali să cunoască istoria acestei părţi de lume unde locuim noi Românii, o remarcă se impune: în Der Kleine Pauly Lexikon der Antike, la baza căruia stă bine cunoscuta “Pauly’s Realencyclopädie der classischen Altertumswissenschaft”, fondată de filologul clasicist August Pauly, şi reeditată în formă nouă de filologul german Georg Wissowa (în colaborare cu W. Kroll, K. Mittelhaus şi Konrat Julius Fürchtegott Ziegler, acesta din urmă fiind şi editorul lui Der Kleine Pauly, împreună cu Walther Sontheimer -primele patru volume- şi cu Hans Gärtner -volumul cinci) sunt trecute cinci localităţi Noviodunum -toate câte s’au aflat în ţinuturi celtice, dar Noviodunum, cetatea romană de la Dunăre, din Dobrogea Dacilor, nu este menţionată. Cel ce semnează informaţiile respective este istoricul din Zürich, Ernst Meyer (profesor doctor!), care cunoaşte şi geografia lui Ptolemaeos şi Tabula Peutingeriană şi Itinerarium Antonini, lucrări unde această cetate romană apare bine localizată. Ea ar fi rămas total ignorată de asemenea lucrări, dacă istoricul român, I. Barnea, nu i-ar fi făcut menţiune în Encidopedia dell’arte antica, vol. V, Roma 1963, s. v., pp. 566-567. Tot în legătură cu Noviodunum,o luare aminte şi o precizare. Istoricul german din fosta D.D.R., Manfred Oppermann, bine documentat în unele privinţe, afirmă: “Cu excepţia oraşelor greceşti vest-pontice teritoriul Moesiei Inferioare era locuit în exclusivitate de triburi thracice. Pentru asigurarea liniei Dunărei Romanii au organizat pe locul sau în imediata vecinătate a populaţiei autohtone lagăre militare fortificate. Cele mai importante sunt Noviodunum, Troesmis, Capidava, Durostorum, Transmarisca, Sexaginta Prista, Iatrus, Novae, Oescus, Augusta, Almus, Ratiaria şi Bononia”, (M. Oppermann, Thraker zwischen Karpaten und Agäis, 1. Auflage 1984, Printed in GDR, Kap. 8 “Das Thrakischesiedlungsgebiet auf der Balkanhalbinsel während der römischen Zeit”, p. 212). Aceasta spune că actuala Isaccea a existat ca aşezare a Dacilor înainte de prezenţa Romanilor la malul dobrogean al Dunărei, ea nu s’a format ulterior, cum se spune de către istoricii noştri, pe locul cetăţii romane, ci Noviodunum s’a aşezat pe locul Isaccei -al cărei nume mai vechi nu se cunoaşte- sau lângă ea. În legătură cu prima afirmaţie a lui M. O. trebue precizat că o serie de consideraţiuni şi argumente (care nu îşi au locul a fi expuse aici) dovedesc că în toate polisurile vest-pontice întemeiate de Greci, Thracii, respectiv Geţii şi Dacii, s’au aflat acolo şi au continuat să trăiască lângă colonii Greci, după cum se deduce din descoperirile de ceramică locală de factură cert thraco-geto-dacă şi după unele inscripţii în care apar nume de localnici, ex. soţii Saine şi Tibeios, pomeniţi într’o inscripţie găsită la Histria, al căror nume numai grecesc nu poate fi. De altfel, cercetările arheologice şi săpăturile de sondaj efectuate, în ultimul timp, pe ţărmul vestic al Pontului, în imediata vecinătate a coloniilor greceşti, uneori chiar sub temeliile lor, au scos în evidenţă că acolo au existat aşezări autohtone, continuui, începând din neolitic şi până în vremea romană, aparţinând diferitelor culturi locale (v., de exemplu, Gh. I. Brătianu, op. cit., p. 182, Harta răspândirii vestigiilor getice şi trace din Dobrogea, reprodusă după R. Vulpe, I. Barnea, în Din istoria Dobrogei, II, Romanii la Dunărea de Jos, Bucureşti 1968, Harta III).

Să revenim la studiile lui Grigore Antipa. După ce acesta arată că “insula Letea” -odinioară aflată în acel larg golf al mării-, era, “chiar la originea ei, o insulă mare limitată la Nord prin Gârla Şontea -care gârlă era încă pe la începutul secolului trecut un mare braţ de Dunăre- unind braţul Chiliei din faţa Ismailului cu braţul Sulinei la cotul de la vechea milă 23″, continuă: “Pe tot lungul grindului Caraormanului, în centrul Deltei, în grindul Letei etc., se găsesc nisipuri cu scoici de origină marină… Astfel de ex. grindul de la Vâlcov, grindul Letei, grindul Caraorman, grindul Crasnicol, grindul Ostrovul Lupilor etc.; toate acestea sunt de origină marină -resturi de vechi cordoane litorale- şi ne pot da aşa dar, o nouă serie de desluşiri asupra modului cum s’a format Delta Dunărei şi cum a evoluat ea” (pp. 61, 62 şi 66). Şi precizează: “Ceea ce deosebeşte însă cu totul regiunea Deltei de partea din sus a Dunărei inferioare este zona ei inundabilă, adică delta propriu zisă sau, mai bine zis, cele trei mari insule cuprinse între cele patru braţe principale, numite: Insula Letea, Insula Sf. Gheorghe şi Insula Dranovului” (ibid., p. 61), dintre aceste trei insule, Insula Letea având un statut particular, pe această insulă prezenţa de “nisipuri cu scoici de origine marină” datorându-se acţiunii mării (pe vremea când era cuprinsă în mare, valurile şi furtunile bătând-o din toate părţile), şi mai apoi, inundaţiilor provocate de fluviu, pe urma cărora au ajuns şi s’au depus în insulă toate acele resturi de provenienţă marină, -căci insula Letea nu provine dintr’un cordon litoral, ca insula Sf. Gheorghe şi insula Dranovului. Şi, tot Antipa: “Ceea ce caracterizează mai mult Insulele Deltei, sunt nenumăratele bălţi adânci cu stufăriile ce le acopăr”, (ibid., p. 63), adică exact mediul “lişiţelor” şi “stârcilor albi” (”bâtlanilor”), păsările pomenite de Pindar şi de Arian (supra).

Antipa aduce prin cele de mai sus -şi acesta este cel mai preţios argument pentru localizarea Insulei Leuce-, confirmarea -reciproca, în perspectivă temporală inversă, este şi ea adevărată- ştirii lui Scylax care plasează insula Leuce “într’un golf al Pontului” (supra). Despre existenţa unui golf al Mării Negre pe locul actualei delte a Dunărei, vorbea deja Hansenius în a sa “Ost-Europa nach Herodot (Dorpat, 1844, p. 12). Mai notăm că Antipa, înafară de insulele care apar în textele citate, arată că mai sunt şi altele -pe unele din ele le şi numeşte- aceasta pentru a ne “da o idee de câteva din numeroasele faze prin care a trecut Delta până a ajuns în starea ei actuală” (ibid., p. 62). Această realitate, ştiinţific documentată de Antipa, are şi ea adeveriri antice: “… Între gurile de mai sus ale Istrului întâlneşti nişte insule mărunte”, ne informează geograful din Amaseia Pontului, Strabon (VII, 3, 15); “sunt şase insule între gurile Istrului”, zice şi geograful din Roma Cezarilor, Pomponius Mella (II, 7, 98).

2. Naturalistul român, specialist în geologie, George (Munteanu) Murgoci, care a întreprins cercetări geologice în Dobrogea, în Sudul Basarabiei şi în Deltă (în 1914), stabileşte că insulele Letea şi Caraorman pe care se găseşte un strat de argilă şi loess cu resturi de Elephos primigenius şi Rinoceros antiquitatis, etc., dovedesc un relief de câţiva metri deasupra mării interpretabile ca suprafeţe proeminente ale unui subasment formând un relief anterior Deltei actuale. George Vâlsan, geograf român, fost profesor la Universitatea din Cluj şi mai apoi la aceea din Bucureşti, membru al Academiei Române în 1920, reia studiile lui Murgoci -pe care le confirmă- şi arată că şi grindul Chiliei, odinioară adevărată insulă, este un fragment detaşat de o manieră destul de enigmatică din Sudul Basarabiei, acoperită înainte de o pădure de antistepă” (Nouvelles Hypothčses sur le Delta du Danube, în Bul. Soc. Reg. de Geogr., Tom. LIV, 1935, pp.32-33; v., tot acolo, referirile la cercetările lui Murgoci). C. Brătescu spune şi el acelaşi lucru (op. cit., p. 27). Aceasta este o realitate a naturii care nu admite controverse şi nu este cazul a mai aduce în sprijinul ei alte dovezi.

3. Cea mai mare parte a Deltei e acoperită de lacuri; “afară de grindurile Letea şi Caraorman mai întinse,… celelalte nu sunt decât nişte limbi înguste de nisip care însoţesc gârlele sau se înşiră paralel cu ţărmul mării, despărţite prin întinderi de lacuri” (G. Vâlsan, Dobrogea, în Bul. Soc. Reg. de Geogr., Tom. LIV, 1935, p. 67, articol publicat postum).

4. Descriind Delta timpului său, Vâlsan spunea: “… Delta e aproape pustie de aşezări omeneşti… Omul e rar în cuprinsul Deltei” (op. cit., loc. cit.). Aşadar, când Arian spune: “Insula nu este locuită de oameni, ci pe ea pasc doar câteva capre”, trebue să-1 credem, căci el arată, şi aici, un adevăr istoric.

5. Cea mai întinsă pădure de stejari se află în ostrovul Letea -”pădurea cea frumoasă de stejari”, spune N. Densuşianu: “Pădurea Letei 1“, întinsă pe “o suprafaţă de 2000 hectare” (op. cit., p.101 şi n. 1); pe grindul Letea “sînt păduri de stejar în amestec cu alte esenţe (2000 ha)”, spun A. C. Banu, L. Rudescu în Delta Dunării (Bucureşti, Cap. 11, p. 213: lucrarea a fost elaborată: Capitolele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 12, 13, 14 de A. C. Banu - Capitolele 9, 11, 13, 14 de Dr. L. Rudescu). În Indexul alfabetic al principalelor elemente geografice şi localizarea lor, care completează această lucrare, se mai spune: “Letea, pădure relictă de esenţe tari pe grindul cu acelaşi nume” (p. 269).

“Aşezate de o parte şi de alta a braţelor de azi şi mărturie a unor braţe vechi, grindurile fluviale sunt acoperite de păduri de sălcii, dintre care cele mai frecvente sînt Salix alba, S. fragilis, pentandra, purpuea, triandra, aurita, amygdalina, rubra şi cinerea, alături de plopul alb (Populus alba)” (op. cit., supra, Cap. 9, p. 171). Iată ce spune “Herodian (Gramaticul)” în “Cartea a XII-a, I, 313, 10. Leuce, şi nume comun 5 şi nume propriu. Ca adjectiv înseamnă cea albă , dar este şi insula Leuce, unde cuvântul are mai mult valoare de epitet. Peuce este şi o insulă pe Istru…” : “5 Plop .” (Izvoare…, p. 627). Observăm însă că lenkh,hz (h) desemna plopul alb şi lenka, ado (ad) era adjectivul feminin care însemna alb (cf. A. Bailly, Dictionnaire grec-français, s. v.), aşa dar, traducerea din Izvoare… este neglijentă, dacă nu chiar incorectă, pentrucă ea derutează, nu ne ajută la identificarea insulei Leuce, aşa cum a înţeles Herodianos din Alexandreia, după care putem, întradevăr, recunoaşte insula Leuce, prin preţioasa sa informaţie: “Leuce înseamnă şi Plop alb”, -un arbore care nu se poate vedea pe Insula Şerpilor.

6. Există în Deltă o faună “autohtonă (pisici, vulpi, nurci, vidre, hermine)” (C. A. Banu, L. Rudescu, op. cit., Cap. 9, p. 168), pe grindurile Caraorman şi Letea grămădindu-se în deosebi iepurii şi mistreţii (pentru răspândirea acestora din urmă, vezi, în op. cit., harta “Fauna Deltei”).

7. “Aşezată la 45 km. de Sulina cu suprafaţa ca un trapez, Insula Şerpilor are o întindere de 17 ha. şi e înaltă de 40 m., cu ţărmul rupt din toate părţile. E formată din gresii şi conglomerate asemenea celor din unele părţi ale Dobrogei şi e acoperită în parte de câteva petece de loess şi terra rossa. Nu e locuită. Pe ea se află un far şi gardienii trebuitori; în unele ierni grele (1929) au fost izolaţi, din cauza îngheţului Mării în jurul insulei, timp de 2 luni. Flora sărăcăcioasă aparţine stepelor, iar fauna ei sărăcă e formată din elemente ce au ajuns prin sbor, înnot sau duse de vânt. E un popas important al păsărilor călătoare” (I. Simionescu, Ţara noastră, Bucureşti 1937, p. 212). Este imposibil de asemuit această insulă cu insula Leuce. Nu i se potriveşte niciuna -n i c i u n a- din descrierile antice. Singura potrivire este că se află în faţa gurilor Dunărei, o alta nemai fiind după timpul scurs de la ultimul punct pus ultimei descrieri a insulei Leuce, deci în timpul venit după ce ultima corabie romană a mai plutit pe apele Pontului, şi după aceea, până la apariţia portulanelor. Aşezată la 45 km de gura braţului Sulina (supra), ea se găsea în antichitate, când această gură se numea Boreion Stoma, la circa 85 km, o distanţă mult prea mare pentru a fi putut fi întâlnită sau văzută de navigatori, cunoscut fiind faptul că în acele vremi, în Pont, se făcea o navigaţie de cabotaj (de la comptuar la comptuar, de la port la port, pe lângă ţărm), fapt care, şi principial, elimină folosirea unui loc de escală (v. infra).

8. Am arătat în altă parte (Caşin Popescu. op. cit., Cap. 5 Harta Istrului între secolul VI a. Chr. şi secolul II p. Chr. Descriere, argumente, mărturii, pp. 32-56). că gurile Istrului, în vremea lui Ptolemaios (Ptolomaeus, Ptolomeus) şi Arrianos, întâlneau apa Pontului în golful pe care aceasta îl făcea în faţa lor, înapoia marelui M” de pe actualul braţ al Sulinei, adică la o depărtare nu mai mică de 40 km de ţărmul de acum al mării. Cum faţă de acest ţărm Insula Şerpilor se află la circa 46 de km (cf. Izvoare…, p. 405, n. 40), înseamnă că Scylax, a cărui misiune era să exploreze ţărmul de apus al Pontului, nu a putut întâlni Insula Şerpilor în golful pe care îl descrie, ci o altă insulă, adică pe aceea care se numea Leuce. El nu a putut întâlni Insula Şerpilor nici mai departe, navigând dincolo de golf, deoarece distanţa de la acesta din oricare punct al lui şi Insula Şerpilor nu se putea găsi sub 300 de stadii, adică sub 55 de km. Ne-am referit la Scylax, întru cât acesta era recunoscut ca unul din cei mai iscusiţi navigatori ai vremii sale, şi ca trimes al lui Darius să cerceteze ţărmul scythic al Pontului, va fi ieşit, de sigur, din canoanele obişnuite ale navigaţiei. Imigranţii milesieni cum şi toţi acei navigatori greci pătrunşi în partea vestică a Pontului, preocupaţi de interese comerciale şi de descoperiri de locuri prielnice pentru instalarea (deschiderea) de factorii, pe de o parte nu urmăreau să se abată prea mult de la ţărm, pe de alta nu puteau să nu respecte cu stricteţă, şi mai ales din prudenţă, ştiinţa de atunci a navigaţiei cu regulile ei. Acele reguli prevedeau ca în caz de furtună navigatorii să tragă repede la ţărm şi să-şi asigure corăbiile. Cum se naviga sub forţa vântului, adică cu pânze, distanţa până la care navigatorii din antichitate se puteau depărta de la ţărm, nu va fi fost mai mare decât aceea care permitea ochiului să zărească -ziua sau noaptea- dunga ţărmului. Se deţine de la Strabon una din principalele învăţături întru ale navigaţiei: mh pelgizeiu , adică “nu călători pe ape adânci”; şi cum se ştia din descrierile făcute de cei ce s’au abătut în apele mării Pontului că acestea sunt ridicate ades şi pe neaşteptate de furtuni, când fundul mării abia de se mai putea vedea, distanţa navigării faţă de ţărm, va fi fost în Pont destul de mică. Acestea ne sunt temeiurile care ne-au îndreptăţit să afirmăm cu toată convingerea că în antichitate Insula Şerpilor nu a fost cunoscută. Dar nici nu aveau cum a o cunoaşte într’o mare în care se naviga strict com ercial, de-a lungul coastelor, între porturi, navigaţia de cursă lungă, cu bornaj (după stele sau soare), nefiind în prielnicie în “Pontul întunecos” nici chiar pe vreme bună, acolo, oricând, din cer senin, putându-se deslănţui acele vânturi puternice şi primejdioase, ce înnegresc şi cerul şi marea, descrise viu, cu spaimă, de unii autori antici.

Toate cele câte s’au spus mai sus ne îndreptăţesc să afirmăm, fără teama de a greşi faţă de adevărul istoric, că “Insula lui Achile, Leuce” trebue identificată cu Insula Letea. Ea -nu Insula Şerpilor- se găsea odinioară în golful unde a cunoscut-o Scylax. “Arbori cresc acolo: plopi albi, ulmi şi alţii - cum se întâmplă”, aşa cum relatează Vierul lui Filostrat, ea prezintă o “suprafaţă de şes cum se citeşte în lexiconul lui Hesychios din Alexandreia, ea -nu Insula Şerpilor- se aseamănă întru totul, fără nicio cât de cât întemeiată excepţie, tuturor descrierilor făcute de autorii antici care au amintit-o. Ea purta numele de “Albă” din cauza mulţimii păsărilor (albe) “care îşi fac acolo cuibul” (Scolii la Nemeene, supra), cum şi azi şi-l fac stârcul-alb-mare, egreta-albă, călifarul alb, vulturul codalb (Halietus albicilla), aici veneau în migrare, din mediterana, pescăruşii argintii şi culicul-de-mare pasăre de un negru lucios având pieptul şi pântecele dalbe. Aici, în insula Letea, se afla acea “pădure deasă şi plină de animale sălbatice şi domestice” despre care vorbeşte Pausanias (supra), aici se putea vedea “păduricea sfântă” despre care povesteşte Vierul thrac, prietenului său, Fenicianul (op. cit., supra, p. 661). Ea arăta o “privelişte demnă de un loc sfânt” (Ps.-Scymn., supra). Ea era “lungă de treizeci de stadii şi lată nu mai mult decât patru”, aşa precum ştia Vierul lui Filostrat (adică, în metri, lungă de aprox. 5500 m şi lată de aprox. 750 m; un stadiu măsura cca 180 m -în Izvoare…, p. 589, n. 29 se indică 177,6 m-, dar distanţa varia de la stadion la stadion: la Delfi era de 177,35 m, la Epidauros 181,30 m, la Athena 184,30 m). Ea a putut avea un înconjur de circa 10000 de paşi, cum spune Plinius (”cingitur circa X, p…”); observăm că cifra dată de Plinius corespunde, destul de bine, cu înconjurul insulei făcut pe laturile indicate de Vierul lui Filostrat (pasul, ca măsură itinerară, era egal cu 1,4875 m). Pausanias notează pentru perimetrul insulei Leuce o cifră cam de 3,3 ori mai mică decât aceea dată de Plinius, dar se cuvine a aminti că această cifră Pausanias o deţine de la nişte “crotonoaţi” -cum însuşi o spune-, poate buni ştiutori de legende către care erau înclinaţi, dar nu şi de date geografice care cer o anume iniţiere. Când Mella scrie “parva ad modum”, (”aproximativ mică”), nu trebue înţeles “mică”, deoarece el foloseşte această comparaţie faţă de insula Peuce, care era foarte mare (”nu mai mică decât Rhodos”, zice Scymnos din Chios, -Rhodos fiind cea mai mare insulă de lânga coasta de Sud-Vest a Asiei Mici, lungă de 78 km şi largă de 35 km), după cum se înţelege din chiar paragraful citat (supra). În toată această privinţă un lucru este cert: niciuna din mărimile de mai sus nu se potriveşte Insulei Şerpilor a cărei “circumferenţă, după planul ridicat de ofiţerii ruşi în a. 1823″, era “de 925 sagene, séu 1 km, 973m” (N. Densuşianu, op. cit., p. 99, nota 1, după Koehler, Mémoire sur les îles et la course consacrées ŕ Achille, în Mémoires de l’Accadémie de St.-Pétersbourg, Tome X din a.1825, p. 600).

Acestea spuse, mai rămân de explicat -din ştiri- două afirmaţii.

a1. Plinius cel Bătrân spune clar că insula Leuce se află la cincizeci de mii de paşi de Peuce, respectiv la cca 74 de km. În acea anonimă “Periegesis” citată în Izvoare… sub Pseudo-Scymnos (titlul ei adevărat se pare a fi fost “Periegesis ad Nicomedem regem”, autorul fiind un anume Pausanias din Damascos) se spune -după “Demetrios din Callatis”, care este mai puţin clar decât Plinius-, că Leuce “se află -faţă de pământul ce-i stă înainte- la o depărtare de numai patru sute de stadii” (supra). Cum patru sute de stadii fac tot 74 de km, prin “pământul ce-i stă înainte” trebue înţeles cel al Insulei Peuce, pământ continental, ferm, cum am arătat în altă parte (Caşin Popescu, op. cit., loc. cit, supra), nu nisipurile, nămolurile şi smârcurile dintre braţele de pe atunci ale Istrului şi Marea Pontului (unde au spus cei mai mulţi că s’ar fi aflat insula Peuce), acestea neputând îndreptăţi expresia -citată, supra- din Periegesis.

Dacă măsurătoarea se începe de acolo de unde spune Strabon că se întâlneşte Insula Peuce, “mergând în sus pe gura Sacră” (Hieronstoma), atunci, socotind cu 120 de stadii, cât arată Strabon că erau între Insula Peuce (de la capătul ei cel mai avansat spre răsărit, către mare) şi gura Sacră, şi adunând la acestea numărul de stadii dintre gurile: Sacră, Naracion, Calon şi Boreion -în faţa căreia se afla insula Leuce- date de Arrianos -respectiv, 120 de stadii între gura sacră şi Naracion, 60 de stadii între Naracion şi Calon, 40 de stadii între Calon şi Boreion, se fac 340 de stadii, la care, ar trebui să adăugăm încă 60 de stadii pentru a da peste cele 400 de stadii indicate de Plinius Secundus şi de Demetrios din Callatis ca fiind între Insula Peuce şi Insula Leuce; observăm însă că între gura Boreion şi marginea de apus a Insulei Letea în vremea când ea se găsea în golful identificat de Antipa, va fi fost (corespunzător localizării făcută de noi pentru gura Boreion -v. C. P., op. cit., Schiţa 2, Istrul din Geţia în sec. I-II d. Chr.) cam tot 60 de stadii sau 11 km: aceasta este o depărtare de ţărm accesibilă corăbierilor în anotimpurile favorabile navigaţiei, când se dispune de o vizibilitate bună, şi corespunde şi cu ce povestea Vierul lui Filostrat: “Că în Pont se află o singură insulă, aşezată mai mult spre coasta ospitalieră”, cu alte cuvinte, mai aproape de ţărm decât spre largul mării, cum de sigur nu s’ar fi putut spune despre Insula Şerpilor; afirmaţia: “o singură insulă” arată şi ea că Insula Şerpilor nu era cunoscută. Aşa dar, localizarea insulei Leuce făcută de Plinius şi aceea similară din Periegesis permit, şi ele, identificarea “Insulei lui Achile, Leuce” cu insula Letea.

a2. Cea de a doua explicaţie este legată de numele Leuce dat insulei. S’a arătat (supra) că în greaca veche lenkh însemna, ca substantiv, “Plop alb”, ca adjectiv, feminin, “albă”.

În Scolii la Nemeene, IV, 79a (reluăm citatul) găsim: “Pindar a numit în chip metaforic insula Albă - insula cea strălucitoare, deoarece culoarea albă este strălucitoare. Ea poartă numele de Albă din pricina mulţimii păsărilor (bîtlani), care îşi fac acolo cuiburi. Căci navigatorilor le apare albă. Altă explicaţie: ţărmul numit alb, din Pontul Euxin, pe care apar mulţi bîtlani, face insula să pară navigatorilor albă”.

Noi credem că ar exista şi o explicaţie în adaos. Ţinând seama de spusele lui Pindar sub IV, 75 (unde, fiind vorba de strălucirea aurului el o asemue cu aceea a fildeşului sau a crinului alb, întrebuinţând pentru “strălucire” acelaşi cuvânt), traducerea versului din Pindar -partea care ne interesează- ar suna astfel: În Pontul Euxin, Achile locuieşte într’o lucitoare insulă (deci nu chiar “strălucitoare”, cum se redă în Izvoare…, supra). N. Densuşianu, traduce faeuuau uasu cu “insula luminósă, lucitoriă” (op. cit., p. 97).

Iată de ce preferăm această traducere care ni se pare mai apropiată de sensul originalului.

Este cunoscut că în Deltă “esenţele principale de arbori sunt salcia, plopul şi arinul în preajmă de stuf, papură şi ciulini” (Gr. Antipa, op. cit., p.92).

Salcia: “Mic arbore cu ramurile mlădioase, cu frunze înguste şi lungăreţe, mătăsoase şi păroase pe partea inferioară… numit şi “răchită albă”… (Salix alba)” (definiţia, citată după I.-Aurel Candrea, din Dicţionarul enciclopedic ilustrat “Cartea Românească”, Bucureşti 1932, s. v., p. 1096). Repartizarea în procente a speciilor forestiere din Deltă dădea pentru răchita albă -salcia- în 1965, 62,7% (C. A. Banu, L. Rudescu, op. cit., Cap. 11, p. 216). Iată, nu numai pe cât de poetic, ci şi pe cât de adevărat scria Vlahuţă în a sa România pitorească (Bucureşti 1908): “Ostroavele îşi răsfrâng în valuri răchitele argintii”. Această impresie directă avută de Vlahuţă în faţa ostroavelor -el le numeşte “grădini plutitoare”- pline de sălcii, vor fi avut-o şi primii -şi toii acei- corăbieri, care vor fi plutit în apele Pontului, atunci când au avut în faţa lor acea insulă ce se arăta depărtărilor “Albă” în orice lumină, (stră)lucitoare în razele soarelui, argintie sub clarul de lună din nopţile senine, sclipitoare la adierea vântului care îi tremura frunzişul mătăsos al pădurilor sale de sălcii şi de plopi…, căci Pausanias are dreptate când spune că Leuce “era acoperită peste tot cu păduri”. Am spus ‘în orice lumină, pentrucă deşi se afirmă -pe drept cuvânt- că navigaţia în prima antichitate se va fi făcut, în exclusivitate în timpul zilei -mai ales în Pont unde primejdia şi furtuna se puteau ivi pe neaşteptate-, Scylax, totuşi, ca iscusit navigator, a călătorit în Pont şi noaptea cu aceeaşi prudenţă şi cu aceeaşi iuţeală, el notează în însemnările sale şi pentru zi şi pentru noapte că a parcurs câte 500 de stadii (I, p. 30, Huds., după C. Brătescu, Dacia şi Moesia, loc. cit., p. 9).

Plopul: “Arbore foarte înalt, cu scoarţa crăpată, cu mugurii pâsloşi, cu frunzele albe ca zăpada în partea inferioară; numit şi “plută” (Populus alba)” (idem., s. v., p. 958). Dreptate are deci şi Filostrat: “cresc acolo (în insula Leuce): plopi albi, ulmi şi alţii -cum se întâmplă-, iar cei din jurul templului sunt sădiţi în rânduială” (supra). Ulmul creşte şi el în grindul Letea; dacă Antipa nu-l menţionează, este pentrucă ulmul nu se numără printre esenţele principale, dominante, ale Deltei; după cum nu menţionează nici alte specii care cresc în Deltă, precum cătina albă, frasinul, teiul, alunul, s. a.; acestea sunt însă menţionate de A. C. Banu şi L. Rudescu (op. cit., Cap. 9, p. 173).

Aninul: “Arbore cu frunze ovale, ascuţite la vârf , dedesubt albicioase…; e numit şi Anin alb, … (Alnus incana)“, -incanus, a, um = albit (de vârstă), alb (părul, barba) (I.-A. Candrea, s. v., pp. 56-57).

“Stuful: “mare plantă ierboasă…, creşte… pe malurile lacurilor… formând stuhării intinse” şi are tulpina lucitoare, de culoare alb-gălbie; dar iată ce spune Emil Gârleanu, undeva în “Privelişti din ţară, schiţe, însemnări” (Bucureşti 1925) despre cum se văd stuhăriile: “un colb de argint dă strălucire stufărişului” (idem., s. v., pp. 1221-1222).

Papura: “Plantă ce creşte în apele stătătoare şi în locurile băltoase şi din ale cărei foi (lungi şi subţiri, de culoare galbenă-verzuie) se împletesc rogojini, coşuri, etc.”. Papura, ca şi stuful, creşte, în unele locuri din abundenţă, formând aşa numitele păpurişuri… “leşiţele speriete… se ascundeau în stuful şi în papura de pe mal”, găsim într’una din descrierile lui Alexandru I. Odobescu făcute în ale sale “Scrieri literare” (idem., s. v., p· 897).

Ciulinul: “Plantă spinoasă cu flori roşii purpurii, rar albe” (idem., s. v., p. 279).

Alături de acestea, mai cresc în Deltă: captalanul, o plantă cu frunze mari albicioase, lânoase, şi colilia, o plantă de câmp cu tulpinele foarte subţiri, formând o tufă ca de fulgi albi, numită şi “părul zânelor” (idem, s. v., pp. 307-308). C. A. Banu şi L. Rudescu spun că aceste plante -care dau locului unde cresc un pronunţat aspect de alb ca zăpada (”alb colilie”)- fac parte din vegetaţia specifică grindurilor Letea şi Caraorman, unde au o vechime foarte mare şi unde sunt “premergătoare întinselor păduri ce s’au format aici” (op. cit., Cap. 9, p. 173). Aşa dar, având în vedere această vegetaţie, putem spune: o zare albă, uneori lucitoare ca zăpada, alteori strălucitoare ca argintul se arăta de departe navigatorilor ce se vor fi îndreptat spre insula Leuce, dacă întradevăr insula Leuce era aceea căreia noi îi spunem Letea. Aceasta este, credem, o explicaţie, în adaos celei a scoliastului, a cărei verosimilitate nu s’ar putea respinge.

Afirmaţia Vierului: (pomii) “cei din jurul templului sunt sădiţi în rânduială”, este tot cu dreptate făcută. Insula Leuce, chiar dacă nu era locuită, prezenta toate condiţiile pentru un habitat lesnicios, care, fără îndoială, va fi avut o oarecare continuitate, cel puţin pentru îngrijitorii şi slujitorii templului, care nu vor fi putut fi decât localnici, cele “câteva capre” care păşteau în insulă (Arian) sau acele “animale… blânde” despre care “Crotonoaţii” i-au vorbit lui Pausanias (supra), vor fi fost ale localnicilor, precum şi în insula Letea unde, până mai ieri, dăinuia încă, un sat cu numele insulei (cf. N. Densuşianu, op. cit., p. 101), -ce avea să se refacă, sub acelaşi nume (cf., A. C. Banu, L. Rudescu, harta “Relieful actual al Deltei Dunărei”). Urme ale unei fie şi întâmplătoare locuiri dar cu regularitatea cerută de rânduielile templului dedicat lui Achile -unde va fi existat şi un cult al lui (unele tradiţii vorbesc şi de un oracol aflător în insula Leuce), ar putea fi, de sigur, arheologic documentate, însă, din păcate, în insula Letea nu s’a întreprins nimic sistematic: nici pentru căutarea templului lui Achile (care, dat fiind marea lui vechime şi cuprinderea în Deltă a insulei Leuce -cu tot ce aceasta poate însemna ca adăugiri de depozite aluvionare sau îngrămădiri de nisipuri supraiacente, din acea vreme a întâlnirii pe linia insulei a apelor purtate de Istru cu apele mării-, se găseşte, de bună seamă, la câţiva însemnaţi metri sub suprafaţa insulei, aşteptând acolo, ca un alt Odysseus să intervină pentru scoaterea lui din tăcerea în care de peste două milenii stă cufundat), nici pentru o întâmplătoare străveche locuire a ei. Şi spunem aceasta nu pentrucă am pune la îndoială veracitatea spuselor lui Koehler -deşi şi pentru aceasta s’ar putea oferi un temei: în 1812 Alexandru I, Ţarul Rusiei primise plocon Basarabia şi ca să-şi consolideze poziţia faţă de Sublima Poartă cu un punct de sprijin şi control în Marea Neagră mai apropiat de Istambul, nu poate fi de mirare că a pus ochii pe Insula Şerpilor a Românilor, unde, mai de grabă în vederea folosirii ei în scopuri politice şi militare, decât din preocupări arheologice, a trimes acea expediţie, “memoriul” lui Koehler putând oferi un bun pretext pentru ascunderea adevăratelor intenţii ale Ţarului (în diplomaţie faptul îşi are justificarea lui), deci nu ar fi fost exclus ca acel “memoriu” să fi fost un document aranjat în întregime -adică “de toutes pieces”, cum se spune în limba în care a fost redactat-, ci pentrucă, în respectivul “Mémoire”, elementele cu care se justifică scopul arheologic al acelei expediţii în Insula Şerpilor sunt, în totalitatea lor -raportate la ceea ce ar putea reconstitui adevărul istoric-, fanteziste, ceea ce pledează convingător că autorul memoriului s’a înşelat în toate interpretările sale. Ca exemplu, cităm din memoriul lui Koehler textul care ne interesează: “aceasta din urmă (insulă) purta în antichitate numele de Leuce sau insula albă, nu din cauza albeţei ţărmurilor sale abrupte, pentrucă acestea sunt mai de grabă de o coloare brună şi roşiatică, ci din cauza albeţei marilor sale construcţii” (traducere după textul în l. fr. citat de N. Densuşianu, op. cit., nota 2, p. 102); această afirmaţie nu merită comentarii. Se mai spune în memoriu că templul “era divisat prin un mur tras de la nord spre sud, ér partea despre vest mai era divisată încă de alte trei apartamente. Lângă laturea de nord a templului se afla alipită o mică atenenţă, ce conţinea o cisternă” (ebda). Oricât de surprinzătoare în sine ar putea să pară afirmaţia că atât edificiul principal cât şi anexele (fântâni, etc.) descrise de acei ofiţeri ruşi care au cercetat Insula Şerpilor în anul 1823, după opinia noastră (dacă într-adevăr acele construcţii au existat), ele se potrivesc mai bine unor niscai depozite sau magazii neterminate -din “piatră calcară obişnuită de culoare albă, rudimentar cioplite şi aşezate unele peste altele fără mortar” (cf. Koehler)-, decât unui templu, clădite de cine ştie ce navigatori, în cine ştie ce scopuri; şi ca să punem un termen post quem, aceste construcţii nu vor fi putut fi făcute mai înainte de finele secolului VI d. Chr., când Marea Pontului încetase de mult să mai fie “un lac roman”, iar ştirilor despre Leuce li se puseseră de mult ultimul punct. Regretăm că N. D. furat de propria imaginaţie, urmându-l pe Grigore Tocilescu (întemeietorul Revistei pentru istorie, arheologie şi filologie, în 1883), cel care publică în revista sa (Vol. VII) extrase din memoriul lui Koehler, a dat crezare interpretărilor acestuia şi şi-a pus pana în sprijinul justificării apartenenţei respectivelor construcţii la un templu antic, pe care, în pofida tradiţiilor, îl consideră -dat fiind abundenţa de despărţituri din “templu”- a fi fost nu un templu “pentru cultul unui simplu erou ci”, al “unei religiuni seu al unei puteri divine” (op. cit., p. 102).

Fără a nega sau a pune sub semnul îndoielii existenţa în Insula Şerpilor a construcţiilor în cauză, un lucru rămâne greu de admis. Dacă blocurile din piatră “d’une architecture cyclopéene” (Koehler, Mémoire…, p. 604), ridicate de marinarii ruşi şi-au putut găsi diverse întrebuinţări şi să nu mai existe în forma lor aflată în insulă, cum de a fost posibil ca o operă de artă, ca renumita statue a eroului din insula Leuce, să dispară fără urmă -aceasta ar fi trebuit să existe undeva, şi nu e-, şi cum au putut să dispară, tot fără urmă, şi acele “cele mai considerabile” bucăţi din marmoră albă care constituiau partea “ornamentală” a templului, şi acel “capitel de coloană de asemenea în marmoră albă”, despre care -se spune în memoriu-, că, “au fost ridicate în 1814 de către căpitanul unui vas italian”? Dacă acesta era un lucru ştiut, de ce nu s’a întrebat nimeni ce s’a fost făcut cu acele preţioase bucăţi de marmoră, şi de ce nu s’a îngrijit nimeni -în primul rând chiar căpitanul vasului italian- de recuperarea lor în folosul unui muzeu de artă antică? În legătură cu aceste piese ce ar fi putut dovedi existenţei în Insula Şerpilor a unui templu al lui Achile, mai rămâne o întrebare: în ce muzeu au fost depuse acele “fragmente care păreau să fi făcut parte din piedestalul unei statui” (şi ele tot din marmoră albă), menţionate în memoriu? Ele nu au fost luate de ofiţerii ruşi în scopuri arheologice? Nu erau ele probe evidente ale unei vechimi ce se cerea a fi cunoscută? Lăsând la o parte aceste prea delicate chestiuni care aşează într’o lumină defavorabilă, atât un popor iubitor de artă cum s’a dovedit a fi cel italian, cât şi insuşi scopul expediţiei, ne permitem a glosa -ca totdeauna pe marginea unui subiect dificil şi obscur-, în legătură cu existenţa construcţiilor -azi dispărute- din Insula Şerpilor.

Până puţin înainte de declanşarea primului război mondial, vasele engleze de comerţ aduceau ca lest, în porturile Dunărei maritime, piatră bună pentru făcut pavaje, pe care o ofereau gratuit administraţiei porturilor, şi încărcau, în vasele astfel uşurate, cereale şi mărfuri, făceau aceasta deoarece navigarea cu cargobote insuficient lestate era periculoasă. S’ar fi putut ca şi acea “piatră calcară de culoare albă, brut cioplită -mai de grabă necioplită, ci aşa cum era extrasă din carieră-, să fi fost adusă, din motive similare, de cine ştie cine, şi depozitată în insulă, navigarea până la locul de încărcare cu mărfuri a corăbiei uşurate, nemai punând probleme deosebite; cât priveşte întrebarea de ce în insulă şi nu la locul de încărcare, e inutil a glosa asupra ei, chiar dacă motivul depozitării în insulă a pietrei va fi fost un altul, în acea vreme în care aceasta se va fi putut întâmpla. Pentru a întări presupunerea noastră arătăm că, în vechea Athena exista o lege care obliga ca “orice vas angajat în traficul din apele pontice… să se întoarcă cu o încărcătură de grâu”. Gh. I. Brătianu, de la care am luat acest citat, adaogă: “ea se va regăsi în secolul al XIV-lea în reglementările navigaţiei veneţiene” (op. cit., p. 155), or se ştie că în Marea Neagră “D-nul Soranzo releva prezenţa în 1212 şi 1232 a corăbiilor veneţiene şi provansale” (Gh. I. B., op. cit., Vol. II, p. 27). Aceasta este o simplă presupunere şi un exemplu pentru a arăta că toţi acei care au dat crezare afirmaţiilor din memoriul lui Koehler s’au înşelat şi au pierdut din vedere un fapt esenţial: “Albă” era o caracteristică a insulei Leuce, ca atare, rezultată dintr’un specific natural, particular ei, aşa cum clar o spune Arrianos: “unii o numesc Insula lui Ahile…, iar alţii îi spun Leuce după coloarea ei” (supra) sau cum la fel de clar se arată în scoliile la Nemeenele lui Pindaros (supra) sau cum şi mai clar spune Euripides: “ţărmul cel alb” (supra). Regretăm să o spunem dar, în lumina tradiţiilor, explicaţia dată de Koehler: “insula a fost numită albă din cauza albeţei marilor sale construcţii”, ne apare ca scoasă din mânecă. E